Decizii, justificări, conflicte

Răsfoiam deunăzi prin net, alene și fără scop, și am dat de o scriere a unei doamne, pusă pe o platformă, nu mai știu care. Doamna respectivă luase decizia să emigreze din țara ei natală spre alte zări și țări mai vestice. În marea majoritate a rândurilor respectivei scrisori adresate României și românilor restanți la examenul de emigrare, doamna respectivă își justifică decizia. Și spune că a decis să emigreze pentru că e sătulă de corupție, de șpagă, de șpăgari, de sistemul de sănătate corupt, de sistemul administrativ corupt, de lipsa de perspectivă pentru ea și copilul ei, după care înșiruie avantajele țării unde a ales să emigreze, lipsa corupției, lipsa șpăgarilor în sistemul de sănătate, lipsa corupților în administrație. Cu alte cuvinte, doamna ne spune că a decis să plece de la rău la bine.

Curios din fire, am vrut să aflu și ce părere au părerologii neamului, care s-au strâns la asemenea festin ca muștele la. Normal, nu se discuta dacă doamna are sau nu dreptate, pentru că a discuta despre existența sau in- a corupției e absurd și merge de la a treia sticlă de vin încolo. Marea problemă dezbătută era alta: de ce doamna a ales să scrie chestiile alea arhiștiute de toată lumea și ce rost are să le repete și ea, de parcă noi nu le știm? Și au apărut două tabere, unii care susțineau că nu are niciun rost să tot spunem aceleași lucruri nasoale despre noi și țara asta, că tot nu se întâmplă nimic din spus, alții susțineau că dacă nu spunem, băgăm totul sub covor și degeaba ne facem că e bine, că nu e. Mi-a plăcut că tonul era civilizat, că băga-mi-aș era scris corect, că după p se puneau trei puncte, că nu se pomenea deloc în comentarii de mame și morți și că fiecare se simțea dator să repete de cel puțin trei ori ceea ce spusese inițial, c-așa-i vorba pe la noi, șagă-digă-digă-da… uiuiuiuuuu…

Neavând stofă de sociolog, eu lucrez cu numere mici. De preferință până pe la cinci. După aia mă simt cam înghesuit. Cifra unu, reprezentată de doamna scriitoare de scrisoare justificativă, e perfectă pentru mine. Așa că am început să mă gândesc: de ce a scris (și a urcat pe net) acea doamnă, pe care nu o cunosc, acea scrisoare, perfect inutilă la nivelul populației cititoare de net? Ce a împins-o pe ea să justifice plecarea ei prin descrierea acelor lucruri pe care și expații de pe aici le știu? De ce a simțit ea nevoia să explice gestul ei prin truisme românești apărute în și perpetuate din zorii existenței acestei populații? Și aici, în demersul meu, am exclus din start eventualul exhibiționism gen: hai să ieșim în curte (sau la teveu) să ne certăm, că aici în casă nu ne vede nimeni.

Cumva mi-a venit în minte o scenă iterativă din activitatea mea. Vine vorba de o schimbare la interlocutorul meu și eu întreb: Dar o meriți, schimbarea asta? Și, aproape invariabil, la început răspunsul este o întrebare: De ce să n-o merit? Sau o afirmație șovăitoare: Eu zic că merit… Cumva, interlocutorul meu începe să adune în capul lui argumente ca să combată o argumentație contrară. Și întreabă: și ce argumente ar fi ca să nu o merit, schimbarea asta? De ce să nu o merit? Dar ce am să n-o merit?

Fără să știe, omul din fața mea se ceartă cu el. În mintea lui este instanța superioară, căreia unii îi zic Superego sau supraeu, alții îi zic Părintele. Partea din el care îl judecă, partea din el care nu e aproape niciodată mulțumită, care îi spune că nu a făcut destul, că nu s-a străduit suficient, că nu prea e nimic de capul lui, că succesul a apărut din noroc nemeritat, că eșecul este starea logică. Și că nu merită.

Din zorii existenței, acest om a învățat ceva foarte important pentru el. Că orice se obține prin luptă, prin argumentație, prin ceartă cu părintele lui. Că, la început, dorințele lui sunt nefondate, meritele lui absente, așa că este refuzat de părinte invariabil și ireversibil. Și că, dacă vrea să obțină totuși ceva, el trebuie să argumenteze. Să spună de ce are acea nevoie, acea dorință, de ce o merită. Și mai vrea și justificarea refuzului părintelui. Și învață să întrebe: Dar de ce nu am voie afară la joacă? De ce n-am voie mai mult cu tableta? De ce trebuie să mă duc la culcare și n-am voie să mai stau să mă joc? De ce n-am voie în tabără? De ce trebuie să mă duc în tabără? De ce nu merit?

Trece destul de mult timp până când reușești să identifici acea parte din tine care nu îți dă voie să iei decizii doar pentru tine și să închizi gura acelei părți. E o perioadă chinuitoare, în care încerci să îți asumi anumite decizii și responsabilități și să ignori acea voce din cap care îți spune: hai și termină cu chestiile astea, tu nu te gândești la ceilalți, ce vor spune, cum te vor judeca? Ce vor crede despre tine? Cine o să te mai bage în seamă? Cum o să te descurci pe calea asta pe care vrei să o apuci? Meriți tu asta?

Și ești așa obișnuit să aduci justificări la toate întrebările astea, încât te surprinzi răspunzând la ele inutil. Inutil pentru că niciodată răspunsurile justificative nu sunt acceptate de acea parte din mintea ta, pentru că acțiunea ca atare e respinsă din start, așa că orice motivare a ta, orice justificare a acțiunii, orice obiecție, totul e inutil.

Și abia după ce un conflict intrapersonal ca ăsta e rezolvat, abia atunci omul își capătă pacea deciziilor și și le asumă și nu mai are nevoie să le justifice, oral sau în scris, la cafea sau pe net, altora. De fapt, doar lui însuși. Și părintelui din mintea lui care îi spune: Hei, unde pleci? Unde te duci în necunoscutul nepermis de mine? Ce-o să creadă ceilalți despre tine?

Stimată doamnă emigratoare în devenire: Eu nu cred nimic despre decizia dumneavoastră. Sunteți liberă să faceți ce doriți, spre binele (așa cum îl vedeți dumneavoastră) al propriei persoane și al familiei pe care o dețineți. Aveți răspunderea propriului destin și a propriilor acțiuni, fără obligația de a motiva aceste acțiuni cuiva. Iar a vă ura să aveți o viață bună acolo unde mergeți e egal cu a ura același lucru unuia care a ales să rămână aici. Doar împăcare cu propria persoană și alegerile făcute, asta da. Asta vă urez.

Ilustrația

Reclame

Un gând despre „Decizii, justificări, conflicte

  1. Citind articolul tău, mi-a venit în minte o imagine cu niște jurați într-o sală de judecată care trebuie să dea un verdict cu privire la soarta unui ins. Ei ascultă pledoaria avocaților, deși luaseră hotărârea finală înainte de a intra în sală…Cel mai greu lucru mi se pare ca „inculpatul” să realizeze că vocea aia care cere justificări pe care oricum le va combate mai târziu nu e de fapt a lui, ci a părintelui critic sau punitiv! Pentru că a internalizat-o atât de bine, încât crede că e a lui. Indubitabil. Și, practic, el trebuie să pună la îndoială „indubitabilul”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s