Înveți cu cine trebuie, nu cu cine vrei tu

Titlul sugerează că din nou, a nușcâtea oară, mă iau de învățământ. E, iaca nu. Am o amintire plăcută, dar personală, și o întâmplare recentă, dar neîntâmplată mie. Cu care vreți să începem? Așa ziceam și eu.

Pe vremuri eram un mic rezident. Adică în anul doi sau trei. Și, din diferite motive, inutil de explicat aici, mi s-a repartizat o grupă de studenți la psihologie de la o facultate. Erau studenți în anul doi. Din motive la fel de inutil de explicat, mai-marii lor ajunseseră la ideea de a li se preda psihopatologie înainte de a ști fundamentele psihologiei. Adică patologicul înaintea normalului. Carul înaintea boilor. Cumva, la fel ca noi în anul doi de facultate, când învățam concomitent și fiziologia, adică normalul, și fizpatul, adică patologicul. În fine…

Trebuia să fac niște seminarii în care să prezint niște pacienți internați, să înțeleagă studenții cum e chestia cu psihiatria. După vreo două întâlniri în care, ce să le fac dacă era necesar, i-am asasinat cu semiologia psihiatrică, am început să vedem împreună niște pacienți, să îi explicăm și să îi înțelegem. Totul, repet, la nivel de micul de rezident care eram atunci, cu experiență să o pui pe un vârf de unghie. Ce mă salva era umorul din dotare și faptul că îi tratam pe studenți ca egali. Sau cel puțin asta îmi era intenția.

După vreo trei seminarii cu pacienți, am sesizat că în sală au apărut niște fețișoare noi, dar necunoscute mie. Curios din fire, am întrebat scopul și durata vizitei. Priviri încurcate, bâlbâieli, după care o domniță din grupa mea îmi spune: sunt colegii noștri de an. Știți, au auzit ce seminarii mișto faceți și au vrut și ei să vadă… se poate?

Dotat încă de atunci cu capacități previzioniste, am zis că eu nu am nimic împotrivă, dar că fiecare student a fost repartizat într-o grupă, și fiecare grupă la un anumit cadru didactic. Așa că mutări de genul celui sugerat sunt eventual aprobate doar de domn profesor. De el n-o să scriu aici vreodată, amintirea lui e prea personală.

Care domn profesor evident că no-efing-uei să fie de acord. Avusese deja de potolit furia doamnei doctor care s-a trezit fără studenți, plecați in corpore spre grupa mea, așa că nici vorbă de permisiuni de-astea. Fiecare student unde a picat. Nimeni nu are voie să își aleagă mentorul. Clar? Și gata. Nu mai spun și de pica purtată de doamna doctor, de parcă mă dusesem eu cu arcanul să îi fur studenții. Ba spun.

Așaa… bun. Acuma: În zilele noastre, o tânără doctoriță rezidentă este repartizată, în cadrul rezidențiatului, într-un spital unde să învețe meserie. Și, tot conform unui obicei strămoșesc, este repartizată unui anumit cadru didactic. Să menționez: toți rezidenții sunt repartizați, cel puțin în teorie, doar cadrelor didactice, presupuse a avea talent didactic (că de-aia sunt cadre) și presupuse a putea preda optim învățăturile medicale câtre noii și viitorii meșteri mari, calfe și zidari.

În prezența respectivului cadru didactic, tânăra doctoriță rezidentă simte că stilul de predare nu i se potrivește deloc. Și că respectivele cunoștințe oferite spre învățătură nu ajung la ea. Și că rezidentul este considerat un fel de sclav pe plantația de bumbac. Inclusiv i se cere să vină din concediu să facă o gardă neacoperită. Rezidenta noastră, fată deșteaptă (trece des prin blogul de față și eu o văd, deși ea crede că se ascunde pe după floricele de primăvară), face un oarecare efort de adaptare și de complianță la sistem, conștientă că sistemul o va învinge dacă se opune. Rabdă câteva luni bune, într-un mediu destul de neplăcut, cu speranța că, la următoarea rotație, va ajunge unde dorește.

Rotația rezidenților este o altă unealtă de produs medici fără stil propriu, confuzi și neorientați. Ea constă în rotirea periodică a rezidenților pe la diferite clinici și pe la diferite secții și departamente, nicăieri rezidentul nestând mai mult de câteva luni. Motivul oferit este că fiecare rezident trebuie să cunoască tot ce se poate, că nu se știe unde ajunge. Cam cum învățam purcoaie de informații în generală, liceu și facultate. Că nu se știe ce ajungem să facem, mai bine să le știm pe toate…

Așa că, la următoarea rotație, doctorița noastră se duce frumușel la profesorul ei și cere să fie repartizată la o doctoriță (necadru didactic) față de care avea afinități și de la care simțea ea că poate învăța meserie. Iar domnul profesor o refuză cu mult drag, pentru că trebuie să se ducă să învețe de la altcineva. Că nu există decât repulsie a rezidentei față de altcineva, că procesul de învățare e nul și neavenit, n-are importanță pentru domnul profesor. Important e să se facă totul așa cum a fost mereu. Clar? Și gata.

Cel mai important lucru în formarea unui medic (și v-o spune unul care chiar a avut norocul să aibă parte de așa ceva) este mentorul. Stilul ăluia bătrân este punctul de reper pentru ăla tânăr. Dacă o să îi tot mutați de colo-colo pe rezidenți, totul e în zadar. Dați unui om un mentor de care să se atașeze, pe care să îl aprecieze și de care să fie apreciat, și va învăța. Inclusiv stilul ăluia, bun sau rău, dar totuși un stil. Duceți-l ca pe un copil de la orfelinat din familie adoptivă în familie adoptivă, fără atașament, și (poate) va învăța meserie. Dar nu va avea și propriul stil de a profesa.

Ilustrația

Reclame

2 gânduri despre „Înveți cu cine trebuie, nu cu cine vrei tu

  1. De mult am realizat cat de valoros este un mentor sau un profesor bun care sa vorbeasca ‘aceeasi limba’ cu mine. Astfel de relatii, extrem de rare, mi-au salvat mult timp (si ce este mai de pret decat timpul?). Asta pentru ca m-au invatat multe lucruri pe care voiam sa le stiu mult mai repede si mai eficient si pentru ca mi-au revelat altele fata de care eram complet ignoranta si astfel mi-au deschis niste orizonturi nebanuite. Si mai este un aspect important la un mentor (cel putin asa vad eu lucrurile): iti da aripi in mod neconditionat, cu speranta ca vei face la fel si tu pentru altcineva (principiul pay it forward). Eu am avut mare noroc in viata asta sa intalnesc cativa asemenea oameni:)

    Sistemul de mutat rezidenti dintr-un loc in altul este salutar din punctul meu de vedere (mie mi se potriveste sa cunosc cat mai multe stiluri de lucru din care sa imi creez propriul stil) daca exista si posibilitatea ca rezidentul sa aleaga unde si cu cine lucreaza. Dar acest respect fata de om este rar. Nu toti rezidentii sunt creati egal si nu toti isi doresc acelasi lucru din acest sistem de formare. Dar sigur ca aceste detalii nu conteaza pentru o banda care trebuie sa ruleze si sa creeze in masa. Din fericire rezidentiatul trece repede asa ca eu personal hackuiesc cat pot educatia mea in acest moment. Si in acest sens va invit sa il ascultati si pe tanarul acesta: https://www.youtube.com/watch?v=h11u3vtcpaY

    -ghiocel32

  2. Da, și eu cred că învățământul corect și eficient se face la fel ca un costum de haine, doar pe comandă, nu din magazine cu producție de masă. Ca să te simți bine în acel costum trebuie să fi fost făcut pentru tine, croitorul să aibă imaginea clientului în cap. Altfel, rezultă un proces depersonalizat și depersonalizant, aplicatori de algoritmi de diagnostic și tratament care nu au stil propriu. Medicina ca industrie, nici măcar ca profesie, ca să nu mai spunem de artă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s