Când ți se spune că ți-e sete

E ceva cu anunțurile astea de la televizor pentru sănătatea dumneavoastră. Le-am văzut nu doar pe la noi. În general sunt lucruri la mintea unui cocoș oligofren și repetent la școala ajutătoare. Adică, să bei apă în fiecare zi. Sau să nu te îndopi cu zahăr pus pe slănină scoasă din saramură. Sau să nu bei zilnic și excesiv alcool. Dar totuși e ceva cu anunțurile astea. Am o legătură în cap, o amintire personală care îmi vine. O scriu p-aia și după mai văd eu.

Ioana avea vreo trei ani, plusminus ceva luni Eram cu ea afară prin parcul de vizavi de Budimex. La un moment dat a devenit extrem de țâfnoasă. Nimic nu-i mai convenea, totul o irita, plângea la modul scâncit și (pentru mine) extrem de enervant. Voia ceva și imediat după nu mai voia aia, ci ailaltă. O stare de nervi pe care nu mi-o puteam explica. Vrei apă? Nuuuu… hî-hî…îî-îî-î (ca o Mobră turată isteric la trei noaptea între blocuri). Vrei biscuiți? Da… nu, nu vreau, hî-hîî-îî-îî. Vrei să mergem acasă? Nu, nu mergem acasă… îî-îî-îî.

Și tot așa. Și, după vreun sfert de oră de chin bilateral, pentru că am și eu nervii mei numărați, o iau târâș și o duc spre casă. Urletele devin ierihonice, tot cartierul se uită cum un tată isteric și spumegând își târăște fata zbierătoare care se zbate ca și cum ar fi dusă la jupuit. Intrăm în casă în aceleași zbierete. Îmi cenzurez pornirea de a o zgudui de umeri în timp ce îi zbier în ureche: Dar ce ai, copil tembel? În schimb, cuprins de o inspirație bruscă, o pun cu forța (zbierete, zvâcnituri din picioare și mâini, zbateri de animal prins în capcană) pe oliță. Se liniștește imediat, se aude un șuruit cale de vreo patrujde secunde, după care vine concluzia calmă: Uite de asta eram eu nervoasă… de cât pipi aveam în mine…

Trăită o bună parte din viața de până atunci într-un mediu unde niște oameni abia așteptau să îi facă toate voile și aveau grijă să nu sufere de nimic și să nu rabde de nimic, Ioana nu fusese obișnuită să își conștientizeze nevoile. Pentru că oamenii ăia veneau înainte ca ea să își dea seama de nevoile ei și i le îndeplineau. Chiar înainte ca ea să știe că le are. Pentru că ăsta era jobul lor autoasumat. Și, cu cât ea era mai mulțumită, cu cât nevoile ei erau mai satisfăcute, cu atât ei își făceau treaba mai bine și erau mai valorizați. Experiența de adulți îi ajuta enorm să înțeleagă faptul că există nevoi neîmplinite ale copilului cu mult înainte ca el să își dea seama că le are. Și săreau să le îndeplinească. Iar copilul trecea printr-o eternă perioadă de nefrustrare, când toate nevoile îi erau satisfăcute înainte ca nesatisfacerea lor să îi producă frustrare.

Cu alte cuvinte, altcineva era răspunzător cu binele Ioanei. Tot ce avea ea de făcut era să continue să existe și să nu se opună satisfacerii nevoilor ei de către alții. Cât se poate de mulțumitor pentru ambele părți. Până când ajunge (șit hepănz) la tatăl cel șrinc, de părere că fiecare e principalul responsabil pentru propriul confort și care schimbă paradigma creșterii copilului.

E, repet, la mintea cocoșului să bei apă când ți-e sete. Se pare că, atunci când apare senzația de sete, ești deja deshidratat. Așa că e bine să bei și când nu ți-e sete, doar așa. Poate e prea mult pentru un om obișnuit să fie reactiv, nu proactiv. Dar măcar când ți-e sete, e firesc să bei apă. Din proprie inițiativă, pentru că nevoia corpului tău este să bei apă. Și un cal, și o vacă, și un pește, toți beau apă când le e sete. Până și echipa de șoc Max-Mini nu dau drumul la pipiul din ei până nu se conving că au altă apă de pus la loc. Sau salată, sau altceva ce conține apă. Burțile lor de țestoase extrag apa și din nisip…

Dar când apare un anunț la teveu că trebuie să bei apă, parcă lucrurile se transformă. Parcă nu mai bei când îți e sete. Parcă bei pentru că ți se spune să bei. Parcă e cineva care, pe post de părinte sau bunic, îți ține socoteală dacă ai băut sau nu. Și te întreabă, din când în când: Auzi, tu ai băut apă pe ziua de azi? Și tu te surprinzi vinovat: Da, bă, uite că m-am luat cu treaba și n-am băut azi aproape deloc. Ce bine că vine cineva să îmi reamintească să beau… Alea cu excesele (grăsime, zahăr, alcool, politică, fotbal) e timp de emisie irosit, cel puțin pentru populația acestei țări.

Dacă aș fi adept al teoriei conspirației, aș spune că undeva acolo sus s-a decis că specia umană nu mai are voie să gândească. Nici măcar să își conștientizeze propriile nevoi primare. Specia umană bea apă nu când îi e sete, pentru că nu apucă să conștientizeze că îi e sete. Cineva de sus îi spune că îi e sete.

Dar, cum nu sunt un astfel de adept, fac doar o lejeră legătură cu scena din trecutul Ioanei. În rest, toate bune. Și gândiți. Nu doare.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s