Maturizarea copilului pe cont propriu

Dacă acum vreo zece ani aș fi vorbit de o mișcare de masă dinspre sistemul de învățământ de stat spre sistemul privat, aș fi fost privit ca nebun. Bine, acum aș fi fost considerat vizionar. Oricum, nu am făcut-o, așa că nu am fost considerat nebun (sau cel puțin nu din motivul ăla), și nici vizionar nu mă pot numi.

Așa că doar o să scriu puțin de învățământul privat, la care din ce în ce mai mulți apelează, pentru că altceva pentru copiii lor și pentru că absența lipsei fondurilor necesare.

Încă meseria mea mă duce la conversații despre viețile multor oameni, iar o parte din oamenii ăștia se duc spre învățământul privat. Că e grădiniță sau școală primară sau gimnaziu, totaia.

O doamnă îmi poveștește că are un copil în an terminal de grădiniță înainte de clasazero la un ceva privat străinez bine cotat. Și că, foarte aproape de terminarea anului, educatoarea îi spune că respectivul copil nu a terminat fișele de completat pentru anul respectiv. Adică, oarecum, nu și-a făcut temele sau sarcinile. Pentru un întreg semestru.

Sistemul este atât de diferit de cel cu care majoritatea dintre noi suntem obișnuiți, ba chiar i-am fost și victime, încât mă văd nevoit să îl descriu puțin, chit că iau din spațiul postării. În orele de studiu (diferite de cele de joacă), micii se duc fiecare la compartimentul din dulapul din sala de clasă și își iau fiecare fișele și li se spune de către educatoare ce au de făcut în acea zi. La sfârșitul orei sau zilei, ei își duc fișele la loc, fără ca doamna educatoare să își arunce măcar o uitătură pe ele. Ba chiar este descurajată nevoia copiilor de a cere părerea unui adult. Dovada: se pare că niște părinți ai unei fetițe au fost chemați la școală și chestionați cu privire la imaginea de sine a fetiței și la problemele de acasă, că prea des se duce la doamna educatoare și o întreabă dacă a făcut bine sau nu. Adică: chiar nu are deloc încredere în ea?

Practic, i se cere unui copil de șase ani să aibă responsabilitatea unei sarcini care se întinde pe jumătate de an. Și nu numai responsabilitatea de a persista în îndeplinirea sarcinii, ci și să suporte lipsa completă a unui feedback din partea unei autorități. Adică: este lăsat de capul lui de copil de șase ani, i se dă o sarcină și n-are decât să se descurce, să își țină singur socoteală de ce mai are de făcut și să își dea singur cu părerea dacă a făcut până aici bine sau nu. Iar dacă nu, să găsească singur o cale să îndrepte lucrurile.

Când am auzit povestea asta, m-am indignat rău de tot. Păi cum să lași, bă școală privată, copilul fără să îi spui la sfârșitul zilei dacă a făcut bine sau nu? Cum să îl lași pe acel copil timp de șase luni să facă de unul singur ceva, fără să verifici dacă face sau stă degeaba și tândălește (cum a fost cazul cu copilul doamnei povestitoare)? Păi atunci tu la ce mai ești acolo? Doar să îi spui ce are de făcut și atât? Iar la sfârșit să îi dai niște bulinuțe pe un caiețel și să scrii dacă e în măsură să treacă în anul următor sau nu? Atât?

Ceea ce mi s-a părut cel mai nociv pentru dezvoltarea unui copil a fost completa lipsă de puncte de reper, venite dinspre autoritatea unui adult-formator, față de ceea ce a făcut copilul. Să spui despre un copil că are imagine de sine proastă pentru că cere părerea unui adult! Păi e de la sine înțeles că orice copil cere părerea unui adult, pentru că nu are standarde de apreciere și auto-apreciere. Pentru că acele standarde și le formează în funcție de informațiile pe care le capătă de-a lungul vieții de copil de la adulții din preajmă. În felul ăsta învață că așa e bine și altminteri e rău, că așa se face și invers nu se face, că asta se recompensează și astălalta se pedepsește. Toate informațiile primite direct sau indirect de la adulții din jur sunt piesele unui puzzle pe care, în timp, copilul îl construiește și care va fi cadrul lui de raportare la sine și la lumea din jur. Așa i se pun etichete lui și celorlalți și lucrurilor din jur. Așa învață norme de comportare și relaționare, așa învață să fie om al societății.

Iar tu, străin care vii să ne înveți copiii, ne spui că nu e bine așa? Lași copilul de capul lui să învețe de mic responsabilitatea propriei munci, fără să îi dai feedback deloc? Doar îl pui să recupereze la sfârșitul anului, în timp ce alți copii se joacă? Mă anunți pe mine, părinte, abia la final, când nu mai pot face nimic? De unde pretenția asta, ca un copil să aibă responsabilități de om matur și să se comporte ca un om matur? De ce nu lași copiii să fie copii cât mai mult timp, că destul o să se chinuie când vor fi adulți? Vii și îmi spui că mai bine își formează, suferind, propriul cadru de referință, prin experiență personală, cu cât mai puține puncte de reper din exterior? Asta vrei, suferința copiilor?

Da, ce să zic, grozav argument mai ai: că voi de aia sunteți înaintea noastră, că așa vă creșteți copiii de multe generații…

Ilustrația

Reclame

Un gând despre „Maturizarea copilului pe cont propriu

  1. Hai ca nu a fost chiar inutil telefonul cu propunerea. Iaca ce mandrete de scriere a inspirat ☺

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s