Să ne acceptăm devenirea

Scriam pe vremuri, într-o broșurică despre anxietate, că ea este uneori prietenul nostru, alteori dușmanul nostru. Pentru că uneori ne pregătește pentru ceea ce urmează, ne mobilizează forțele să facem față. Pentru că alteori ne paralizează și ne dezarmează în fața pericolului și ne face neputincioși. Și totul, ca peste tot, depinde de cantitate (ca să nu zic mărime…). Când e rezonabilă ca intensitate, anxietatea e antrenorul de pe margine, care ne masează pe umeri, ne șoptește la ureche „Hai că poți! Du-te și dă totul!”, și ne trece cu săruri pe la nas înainte să ne ducem să ridicăm haltera. Când e prea intensă, anxietatea devine un părinte grijuliu și paralizant, care ne strigă de pe margine: Vezi să nu greșești, e foarte important să nu greșești, e cel mai important lucru din viața ta, dacă îl greșești e aleluia cu totul, nu cumva să nu faci bine…

Când nu păstrăm proporțiile firești oamenilor și ne trăim viețile ca furnicile, cu capul în pământ, după dâra de miros lăsată de alții, evenimentul actual este singurul important. Pentru că nu ridicăm capetele să ne uităm în urmă și în viitor la viața noastră, sarcina actuală e cea mai importantă și neîndeplinirea ei e o catastrofă inegalabilă. Nu contează că acum un an nici nu ne gândeam la ziua de azi. Nu contează că peste un an poate vom vedea altfel lucrurile. Suntem prinși în capcana prezentului și tot ce contează e să nu eșuăm în sarcina actuală, indiferent că putem sau nu să facem față perfect. Pentru că, nu-i așa, trebuie să facem față perfect la tot ce ni se întâmplă.

Am întâlnit un om care a trecut prin două experiențe traumatizante și amenințătoare pentru viața lui în decurs de doar o lună. Din fericire, a scăpat întreg, dar nevătămat din ambele. Mai greu cu obișnuirea psihicului cu vâjâiala morții pe la urechi, mai ales de două ori la interval așa scurt de timp. Când l-am întânit, avea niște chestii de stres posttraumatic, mai mult la nivel subtil. Niște ceva iritabilitate, cumva o desprindere de lumea reală, mai niște ieșiri exagerate față de situații anodine, de-astea.

Omul era conștient de schimbările lui afective și de comportament. Și pe lângă ele, îl mai chinuia și gândul că nu ar trebui să le aibă. Cum adică, întreb eu. Adică să nu le am, adică să fiu ca înainte.

Bine, dar nu poți fi ca înainte. Pentru că tocmai ai trecut în ultima lună, de două ori pe lângă moarte. Sunt experiențe rare și tulburătoare, care fac parte din viața ta de acum încolo și te modelează și după ele ești tot tu, dar mai bogat cu două experiențe neplăcute, astea din ultima lună.

Da, dar nu vreau să fiu așa, mi se pare aiurea să mă răstesc la oameni din nimic și să vorbesc acum cu tine ca și cum nimic nu s-a întâmplat și peste un minut să încep să plâng din nimic. Mi se pare caraghios și aiurea. Eu nu eram așa.

De acord că nu erai așa. Cumva nici nu poți fi altfel acum, pentru că tu cel de acum nu mai ești cel de acum o lună. Acum o lună erai fain-bine-mersi, pentru că îți lipseau experiențele din ultima lună. Acum ești tu, cel care a trăit niște experiențe nasoale între timp. Și reacționezi ca atare, și e firesc să reacționezi așa. Și, cu cât îți spui că nu e bine, cu cât nu accepți firescul tău de acum, cu atât mai chinuitoare ți se pare situația. Uite, hai să facem un rifreim. Ai un câine pe care îl crești exemplar, fără să-l ameninți, fără să-l lovești, fără să-i faci nimic rău vreodată. Și, la un moment dat, din greșeală, îl lovești cu piciorul, pe neașteptate, fără ca nimic să fi prevestit lovitura, fără să o fi meritat. Și lovitura e într-un loc dureros și e cu atât mai dureroasă cu cât e mai neașteptată. Și după aia câinele tău e mult mai reticent față de tine, mult mai temător, nu mai stă așa aproape de tine. Pentru că îi e frică să nu fie lovit din nou, pentru că nu știe că l-ai lovit din greșeală și neintenționat. El știe doar că a fost lovit pe neașteptate, de un om de la care nu se aștepta și că de acum încolo s-a creat un precedent, așa că el trebuie să stea în gardă de acum încolo. Îi faci vină pentru cum se poartă? Nu e firesc să se poarte așa? Nu e firesc să își schimbe relaționarea față de tine, măcar pentru un timp, până îi recâștigi încrederea? E vinovat el că reacționează așa?

De aia zic: înainte să te judeci cum ar face-o un părinte aspru, întreabă-te: E oare firesc, având în vedere situația, contextul, circumstanțele, să mă port așa? Poate nu e normal. Asta ne spune părintele din noi, cel care nu ne dă voie să nu ne fie bine vreodată. Da, nu e normal. Dar e firesc? E firesc cum reacționează animalul din mine, cel care nu ascultă de nimeni? Iar dacă răspunsul e da, înseamnă că ai firesc-izat ceva al tău pe care îl considerai indezirabil. Nu te mai judeci, nu te mai condamni că faci ceva ce nu ai voie să faci. Și abia apoi vine momentul să îți răspunzi la altă întrebare: Vrei să îți dresezi animalul? Vrei să reacționezi mai bine? O să poți să o faci abia când o să fie pace între tine și tine, când o să te accepți, tu pe tine, că reacționezi firesc la lucrurile rele care ți se întâmplă.

Ilustrația

Reclame

Un gând despre „Să ne acceptăm devenirea

  1. Sună a frică de moarte, reacțiile lui la frica de moarte. Dacă uneori reușim mai ușor sau mai repede să ne împăcăm cu emoții care ne fac rău, care ne bântuie, bruiază, cred că e mult mai greu să ne acceptăm frica de moarte. Mai ales când ea vâjâie foarte aproape de timpan, cum a fost în cazul lui! Dacă și-ar accepta noile reacții, ar însemna să accepte frica asta, și astfel să stea față în față cu ideea morții…Deloc confortabil, nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s