Să fie lumea așa cum trebuie.

Cred că în postările dedicate psihicului uman am pedalat suficient de mult pe ceea ce primim din familia de origine. Cum ni se spune ceea ce dorește inconștientul colectiv familial, cum ni se dă de înțeles cum ar fi cazul să fim ca să fim pe placul familiei, ca să nu cumva să fim izgoniți, cum ni se spune care ne sunt limitele, care sunt teritoriile interzise și cele permise, ce rol avem voie să jucăm, care replici sunt permise și care nu, care sunt jocurile în care avem voie să ne implicăm și care sunt recompensele la care ne putem aștepta, care sunt pedepsele pentru comportamente interzise, care sunt etichetele agreate de familie și ce nu e voie să scrie pe noi.

Am lăsat impresia, poate, că nu dau doi bani pe bagajul genetic și că tot ce contează e ceea ce primim din exterior. Dacă e așa, regret cu păreri de rău, nu asta îmi e concepția și intenția.

Sunt de părere că o mare importanță în ceea ce suntem și ceea ce devenim are informația din cromozomii din dotare. Că, indiferent ce primim din exterior, dacă interiorul spune altceva, altceva se întâmplă. La fel cum familia îi spune inutil unui copil să își crească nasul în sus că îi deranjează nasul în jos, la fel, uneori, familia îi spune degeaba unui copil să fie așa, câtă vreme cromozomii lui îi spun să fie altminteri. La fel ca semănarea semințelor pe asfalt și așteptarea recoltei viitoare.

Vreau să vorbesc de omul cu personalitate puternică, contondentă, asimetrică și colțuroasă, greu de suportat de cei din jur, de cel prea puțin dispus să renunțe la ce vrea, la felul lui de a vedea lucrurile. Așa este el făcut, așa scrie în codul lui genetic și nimeni, în afară de el, nu-l poate schimba, indiferent de mesaj și de insistența lui. Din perspectiva celor din jur pare încăpățânat, încrâncenat, deloc dispus să renunțe la punctul lui de vedere, singurul bun și corect.

Și, în ciuda puterii lui, a senzației de putere și înflexibilitate pe care o lasă, omul ăsta are o mare dramă interioară. În esență, drama asta poate fi rezumată așa: De ce oare lumea nu e așa cum trebuie?

Adică așa cum crede el că trebuie să fie, pentru că punctul lui de vedere e singurul corect, restul fiind prostii de neacceptat și neînțeles. Drama lui e să asiste, spectator neputincios și lipsit de acceptare, la o lume care nu e cum ar trebui, la situații în care oamenii se comportă aiurea și fără rost, la contexte tâmpite apărute pentru că oamenii ceilalți din jur reacționează fârâ minte. Formulele preferate ale acestui om sunt: Nu știu cum pot oamenii să fie așa, sau Eu nu înțeleg cum e posibil așa ceva, sau Chiar nu pot să înțeleg cum să spui/să faci/să gândești în felul ăsta. De obicei, formulele sunt însoțite de o schimă nemulțumită și dezamăgită, cu colțurile gurii trase în jos și o privire tot spre jos.

Prea mult ocupat să își păstreze sieși și să impună altora propriul punct de vedere, omul nemulțumit de lumea din jur reușește să fie nefericit sau prea puțin mulțumit pe cam întreg parcursul vieții lui, în încercarea sisifică de a schimba lumea din jur așa încât să i se potrivească lui. Deloc nu intră în sistemul lui de gândire ideea de a se schimba el pentru a se potrivi lumii. Singura variantă vizibilă din punctul lui de vedere e schimbarea lumii să i se potrivească lui. Și petrece atât de mult timp în forțarea asta inutilă, fără să ia deloc în calcul că lumea e mult mai mare și el e mult mai mic, și că Nec Hercules contra plures.

Pentru un astfel de om nefericit în inflexibilitatea lui, am produs un fragmențel de film imaginar: Mergi pe un drum și ai în brațe un bolovan greu pe care îl cari de când te știi tu. Nu e legat în niciun fel de tine, nici de mâini, nici de gât. Îl ții singur în brațe, că vrei tu așa. Și ajungi la un râu și nu ai vad și trebuie să treci râul. Și începi traversarea cu bolovanul în brațe și apa îți ajunge la genunchi, apoi la brâu, apoi la subsuori și apoi la gât. În tot timpul ăsta ții bine bolovanul în brațe. Și ajungi în locul din albia râului unde, dacă mai faci un pas, apa îți trece de gură. Aici vine momentul alegerii: mergi mai departe cu bolovanul în brațe și speri că o să poți să îți ții respirația până ieși la suprafață, sau dai drumul bolovanului și plutești, înoți, ești liber să faci ce vrei, că ai mâinile libere.

Ei bine, omule cu personalitate puternică, bolovanul e dorința ta ca lumea să fie cum vrei tu. E punctul tău de vedere. Îl ții mai departe și riști să te sufoci cu mâinile și mintea ocupate de el, sau îi dai drumul să se ducă, renunți la el și îți permiți să faci și altceva cu mâinile și mintea ta. Luptă cu lumea și vei fi inevitabil nefericit, sau acceptă că lumea nu e așa cum vrei tu și îți vei trăi viața. E viața ta și alegerea e tot a ta, te lupți inutil cu lumea sau trăiești în ea.

Ilustrația

Reclame

2 gânduri despre „Să fie lumea așa cum trebuie.

  1. Dar daca toti s-ar complace/s-ar conforma pentru a putea trai intr-o lume care nu le prieste, pe care nu o pot intelege, fara a exista un fel de dialog si incercare de schimbare, unde este progresul?

    Multi asemenea oameni „incapatanati” sa fie suparati pe cum e lumea nu sunt incapatanati fara rost. Pentru oameni din grupuri marginalizate, opresia sistemica functioneaza impotriva lor. Daca se conformeaza cu masa (ceea ce nu e posibil pentru toti) vor fi nevoiti sa schimbe (sau sa suprime) o parte fundamentala a identitatii lor si vor fi ingreunati de asta. Daca nu se conformeaza, atunci se vor simti presati de societate si vor fi iar ingreunati. Pentru felul asta de oameni incapatanati, singura varianta in care e intr-adevar posibil sa nu mai care bolovanul dupa ei este sa incerce sa schimbe ceva, sa gaseasca un mod de a face pace intre acea parte fundamentala a identitatii lor si felul in care aceasta este perceputa de societate.

  2. Am aceeași părere ca și tine, că tocmai oamenii de care e vorba au dus omenirea mai departe, lor datorându-li-se majoritatea progresului tehnologic din toate timpurile. Doar ei au avut curajul și încăpătânarea să își susțină ideile în fața neîncrederii, să creadă că au dreptate în ciuda dezaprobării și descurajărilor celor din jur. Eu am scris cele de mai sus din perspectiva truditorului pe tarlaua alocată fiecărui individ, care asistă prea puțin putincios la drama câte unui om care e prins între propriul punct de vedere care îl definește și, așa cum spui, e o parte fundamentală a identității sale, și incapacitatea firească a celor din jur de a se acorda la el. Când sunt față în față sau lateral cu un om, generalizările mi se par inutile, drama personală mi se pare uriașă, așa că mă interesează strict soarta omului de lângă mine. Cum să fie ok, asta e singura mea preocupare. Cum să se simtă ok și în pace cu el însuși. Pentru că, să nu uităm revenind la inșii care au dus omenirea mai departe, au făcut asta cu prețul confortului lor interior, adică au fost în general nemulțumiți și în continuă luptă interioară și exterioară. Iar pe mine, alături de un astfel de om, să fiu iertat dacă nu mă interesează câtuși de puțin soarta omenirii, ci doar și exclusiv a omului cu care lucrez.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s