Poporul care nu râde

Odată, mai demult, un om deștept a creat un concept deștept și l-a numit psihoistorie. Adică o știință care studiază istoria omenirii și deduce legi după care omenirea evoluează. Conform omului ăsta deștept, e posibil să scrii formule matematice care să prezică viitoare evoluții ale omenirii, în funcție de cele întâmplate anterior. Nu e vorba de un om, ci de omenire. Tot așa cum termodinamica nu poate prezice evoluția unei molecule de gaz, dar poate prezice evoluția gazului, psihoistoria afirmă că se poate prezice spre ce merge un grup mare de oameni, dar acțiunile unei persoane rămân imprevizibile.

Scriam acum ceva vreme că am o capacitate redusă de a citi evenimentele din jurul meu și de a le integra într-un model coerent. Recunosc, deși nu-mi place, că lucrul ăsta m-a ținut prea des pe ultimul loc la coada oamenilor care se adaptează la schimbare.

Unde mă descurc puțin mai bine e la citirea schemelor de comportament ale oamenilor, pe baza cărora mai ghicesc uneori ce vor face în continuare. Sau, măcar, nu mai sunt atât de surprins de ceea ce aflu că au făcut. Iubitor peste poate al lui Asimov și al psihoistoriei lui, încerc din toate puterile să trec de la om la grupuri și populații, adică să le citesc comportamentele ca mulțimi de oameni, conglomerate omogene de individualități heterogene.

După vreo două zile în Stockholm printre suedezi, stând într-un apartament de suedezi dintr-un bloc de suedezi, m-am prins care era șmerchezul: oamenii nu râd. Oamenii sunt serioși. Nu încrâncenați și închiși în ei și îmbufnați și depresivi și arțăgoși ca pe la noi. Doar serioși.

Și abia când am citit populația din jurul meu în cheia seriozității am înțeles multe din cele de neînțeles până atunci. Lipsa confortului în casă, parcimonia lucrurilor din jur, aplecarea extremă spre util și nu spre frumos, jucăriile din magazinul de jucării care îndemnau la învățare, nu la joacă fără rost doar de dragul jocului. Jucării care nouă ni se păreau nesărate, fără play-appeal, făcute să fie acolo și ele. Că trebuie.

Am încercat să găsesc pe net bancuri suedeze. Cam de nivelul clasei pregătitoare la noi. Majoritatea cu cât de proști și nesărați și lipsiți de imaginație sunt suedezii. Nimic cu poantă, nimic cu minorități, nimic sexual.

Singura dată când am auzit suedezi râzând a fost într-un autobuz. Mirat, m-am întors să văd. Era un grup de adolescente, probabil de clasa a zecea, care chiar râdeau cu poftă. Erau așa frumușele când râdeau, dincolo de frumusețea lor nordică și non-sexuală. M-am uitat la adulții din jur. Ignorau. Cumva, fetele alea aveau încă dreptul să râdă, pentru că erau încă imature. Cam cum am văzut cu ani în urmă în Austria, un grup de adolescenți băieți care se amețiseră cu bere și cântau pe străzi. La fel, erau ignorați de adulți, pentru că încă aveau voie să se îmbete, iar deranjul celor din jur era scuzabil.

Într-un parc am văzut doi părinți care își învățau copii de doi ani și trei ani jocul statuilor. Ca orice copil care învață ceva, copiii greșeau și erau așa drăguți și caraghioși când greșeau, atât de inocenți și de convinși în încercarea lor de a învăța, că noi râdeam cu spume, privind de la distanță. Cei doi părinți, deși evident se distrau și ei, nu râdeau. Cumva zâmbeau, dar se jucau serios. Și se uitau cumva uimiți-jenați la noi cum râdeam, pentru că adulți care râd în hohote nu era ceva obișnuit pentru ei. Chiar nu înțelegeau ce ne făcea pe noi să râdem așa.

După ce am sesizat chestia cu absența râsului, am urmărit mai atent fenomenul. Și, după ce am mai trăit câteva zile acolo, după ce am văzut lumina zilei la trei noaptea în iunie și ne-am imaginat bezna nopții la trei ziua în ianuarie, după ce am văzut atmosfera dintr-o corabie și ne-am imaginat cum era acolo și cum era acasă la marinari, soră-mea a rezumat:

Păi nici nu ți-ar arde să râzi dacă ai fi în locul lor. Dacă tot ce ar conta ar fi supraviețuirea într-un loc unde nu prea crește nimic în afară de copaci și rapiță, dacă ai ști că pleci pe mare câteva zile sau săptămâni și nu știi dacă te mai întorci, dacă ai ști că soțul și fiul îți pleacă pe mare câteva zile sau câteva săptămâni și nu știi dacă se mai întorc, chiar crede cineva că se poate distra și râde?

Ea, în schimb, râdea cât o ținea gura când îi venea să râdă, și are râs colorat, și toți din jur o ignorau stoic, ca și cum ar fi făcut ceva rușinos sau jenant în public. Singura dată când n-a mai râs a fost când o cetățeană europeană, așezată pe jos în fața unui magazin, a auzit-o vorbind românește și a întrebat-o: Ce mai faci, frumoaso? Scuze: frumoas-o.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s