Un pas greșit în direcția bună

Dacă aș scrie doar pentru igiena mea mentală, cum a fost la început blogul ăsta, introducerea la postarea asta ar fi cu o povestire sf. Doar pentru plăcerea mea aș consuma spațiu prețios pentru postare și timp prețios pentru cititor. Aș obține plăcerea reamintirii lecturii aceleia, pe care deja o am, și o legătură cu subiectul postării, care ar fi inutilă pentru alții. Deci, pentru că de-a lungul timpului blogul a început să folosească și la igiena mentală a altora, nu o să încep cum am eu chef.

Acum doojde ani, ajuns la maturitatea la care să mă gândesc și la comiterea unui copil, am început să îmi pun întrebări referitoare la capacitatea mea de a fi părinte ok. Cumva intuiam că lumea în care trăisem până atunci era în schimbare accelerată și că lecțiile învățate în familie despre cum e să fii părinte erau cel puțin uzate moral, dacă nu chiar vetuste. Intuiția este să știi fără să fii conștient că știi. Iar eu intuiam că a fi părinte în secolul următor urma să fie ceva complet diferit de același job în secolul în care produceam copilul.

Pe urmă, am început la modul autodidact, Luminița și cu mine, să descoperim cum să fim altfel de părinți. Am făcut echipă cu Ioana și am învățat în echipă cum să fim, noi părinți pentru ea, ea copil pentru noi. Punctele noastre de reper erau proprii noștri părinți, iar raportarea a fost la propriile noastre amintiri legate de comportamentele lor. Ioana, săraca, n-a avut puncte de reper, a învățat din mers. Mai în brațe, mai de-a bușilea, mai pe picioarele din spate. Ceea ce am încercat să schimbăm radical a fost paradigma. De la părinte bun la părinte eficient. Adică la prioritățile procesului: nevoile părinților sau nevoile firii.

Părintele care vrea să fie bun se definește prin ceea ce face el pentru copil. Cu cât face mai multe, cu atât copilul e mai bine, e mai puțin frustrat și mai mulțumit. Părintele bun se măsoară prin cât de multe face pentru copil, cât de mult se sacrifică pentru copil, cât de mult își ia de la gură pentru copil, la cât de multe renunță pentru copil. Cumva, toată afacerea este despre el, despre părinte și despre cât de multe face el pentru. Și așteptările de la copil sunt proporționale cu sacrificiul părintelui. Copilul devine obiectul pentru care părintele face sacrificii, căruia îi oferă absolut tot și care are obligația, în virtutea a ceea ce primește, să fie cum vrea părintele. Dar, în esență, este vorba despre părinte, despre ce face el pentru nevoia lui de a fi părinte și despre cum vrea el să fie obiectul în care investește. Exemplul cel mai recent, întâlnit săptămâna asta: „Da, tăticule, îți dau bani să completezi suma să îți cumperi tu pentru tine apartament, dar faci cum îți spun eu, îl iei pe ăla care zic eu să-l iei, altfel nu îți dau banii să completezi și rămâi fără deloc. Na!” Imaginea din mintea mea: Un grădinar și un bonsai. Grădinarul dă bonsaiului ce are nevoie să trăiască, adică apă, vitamine, alea-alea, bonsaiul are sarcina să crească așa cum vrea grădinarul. Când nu, vine forfecuța și ramurile rebele… țac! Iar bonsaiul e dureros de conștient că sticla cu vitamine și forfecuța sunt în mâna altuia.

Părintele care vrea să fie eficient are de produs ceva. Nu îl interesează să dea el, nu se valorizează oferind direct. Ci își subordonează eforturile procesului de producție. Oferă când i se cere și când copilul nu poate face față singur. Iar produsul final al procesului este un adult viabil care să nu aibă nevoie de șrinc. Pentru asta, părintele eficient face totul să asigure copilului condiții propice pentru a crește în direcția dorită de copil. Contează puțin sau deloc cât de valorizat este părintele în timpul procesului, sau ce face el direct pentru copil, sau cât de mult se sacrifică el pentru copil, sau cum dorește el să fie copilul. Copilul va fi cum va dori el sau cum dă Dumnezeu să fie, iar preocuparea părintelui este să asigure copilului condiții să își atingă potențialul. Imaginea din mintea mea: un pădurar care îngrijește un copac. Are grijă să nu vină dăunătorii să îl atace, chereștoii să îl taie sau cocalarii să scrie cu briceagul pe el. În rest, copacul e liber să crească așa cum își dorește. Și, de la un moment încolo, pădurarul nu îi mai este indispensabil pentru a trăi.

Când a fost pe aici pe undeva dialogul cu o cititoare pe tema parentingului, m-am dat mare că am încercat să fiu nușce părinte cu stea în frunte… pe urmă am întrebat-o pe Ioana dacă vrea și ea să scrie un comentariu acolo, de pe postura de copil de părinte cu stea în frunte. Mi-a zis: ești sigur că vrei asta, să scriu și eu acolo?

Brusc interesat, am cerut morinfo. Și zice: Da, tu și mami chiar ați fost complet diferiți de toți părinții pe care îi cunosc eu de la colegii și prietenii mei. Chiar nu ați făcut ce făceau ăia. Chiar v-ați străduit să fiți altfel. Dar atâta mi-ați scos ochii cu asta și cu cât trebuie eu să fiu de recunoscătoare pentru asta, că undeva tot acolo am ajuns.

După ce m-am ridicat de pe jos și mi-am frecat cucuiul din frunte, am tradus totul în mintea mea: am datoria să vă fiu recunoscătoare pentru că ați făcut totul să nu vă datorez nimic… auci!

Ok. Am greșit. Dar specia umană a făcut un pas înainte. Ioana a învățat cum să fii un altfel de părinte și va proceda la fel în mod firesc și automat, fără eforturile conștiente ale părinților ei, pentru că ăsta e modelul de parenting pe care l-a cunoscut. Iar următoarea generație chiar nu va mai datora nimic părinților și va face pentru ei lucruri pentru că vrea, nu pentru că le datorează.

Ilustrația

Reclame

8 gânduri despre „Un pas greșit în direcția bună

  1. Ok..repet pentru mine. Gresit parentingul de a oferii neconditionat cu sacrificii de autovalorizare, ce duc spre asteptari din partea pruncului crescut ce indubitabil duce spre dezamagire…
    Ca drept dovada a fi parinte nu inseamna sa astepti sau sa ai asteptari ci doar sa ii dai sansa prin sustinere la nevoie si oferirea unui mediu propice autodezvoltarii pruncului, fara sa ai asteptari. ( nici macar recunistinta, ci doar satisfactia producerii unui adult responsabil).
    Pare simplu, dar asa cum bine spui de multe ori suntem blocati si nu realizam mostenirea dobandita de la parinti…si greu de remediat cand o constientizezi, dar cred ca si imposibilul poate fi posibil.
    Adevaruri ce dor, dar ajuta in evolutia parentigului secolului in care vietuim.
    Multumim, pentru impartasirea propriilor experiente si viziunii!

  2. Părintele care (se) sacrifică pentru binele copilului și care apoi așteaptă să primească de la acesta recunoștință sau așteaptă ca acesta să fie așa cum vrea el (părintele) – eventual să fie ceea ce n-a reușit părintele să fie…suntem într-un fructuos exemplu de relație bazată pe schimb, în plină iubire condiționată (pomeneam cu îndârjire de teoria schimbului social acu câteva postari).
    Părintele eficient despre care vorbești este un concept nou mie și tare drag auzului! „Părinte preocupat să ofere copilului condițiile să își atingă potențialul” sună fantastic de bine, sună la celălalt capăt al țevii de „ești copilul meu și tre să faci cum zic eu”. Sună a acceptare din partea părintelui că progenitura sa este o persoană cu traiectorie proprie, diferită, cu dorințe și alegeri individuale…Copilul nu mai este văzut ca prelungire a părintelui, ci ca ființă de sine stătătoare!!! „O pledoarie pentru firesc” pusă în aplicare!
    Însă din ce povestești mai departe s-a ajuns iar la recunoștință, doar că pe altă parte, și astfel pare că cercul meritelor-obligațiilor s-a închis din nou. Mi se pare mie sau chiar există un triunghi bine închegat recunoștință-datorie-vinovăție? Văd că mă bântuie geometria în dimineața asta.

  3. Cum spuneam în postare, a fost prima generație care a încercat să iasă din guilt-laden obligation și we love you as long as you are the way we want. Am recunoscut că am greșit nu pentru că am avut un target greșit, ci pentru că am ajuns la un target ok pe o cale greșită. Și asta pentru că era teren nou, nedesțelenit în direcția altui parenting. Sunt convins că generația următoare, căreia i-a fost predată lecția asta, o va aplica fără probleme. Noi am fost la trecerea dinspre parentingul bazat pe supraviețuire într-o lume statică spre parentingul bazat pe validare într-o lume haotică. Generația următoare va face parenting bazat pe validare într-o lume în care haosul e văzut ca steady-state, fără să fi cunoscut vechiul stil de parenting.
    O să spui că nu la toată lumea e așa. De acord. Dar e totuși un pas înainte. Acum o generație, câți părinți făceau așa ceva? Acum iată că suntem câțiva. Mai departe vor fi mai mulți, iar progeniturile lor vor avea șanse mai bune de supraviețuire pentru că au un self-image beton. Cam cum se întâmplă în schița sf cu care îmi venea să încep postarea.

  4. Așa să fie, amin!

    Păi chiar eram curioasă de schița SF, nu vrei să o spui până la urmă? Am mai citit una într-o postare mai de demult și mi s-a parut foarte bine integrată în narațiune (aia cu planeta unde tot ce făcea pămanteanul era dăunător pentru locuitorii ei).

  5. Să vedem dacă îmi aduc aminte amănuntele: e o povestire la persoana I, cu un animăluț pe o planetă aridă și arsă de soare, care povestește cum se trezește la ieșirea din ou și începe imediat să halească niște plantuțe care se găseau prin preajmă. Instinctul îi spune că trebuie să se grăbească, să pape plăntuțele ca să își poată crește repede o carapace să îl apere de soare. După ce golește plantele din jurul lui, începe să se târască printre pietroaie spre plantele de mai departe (pare că statul nu îl dotase cu piciorușe, ci doar cu capacitatea de târâre). Se duce tot mai departe spre plante, mănâncă din ce în ce mai mult și la un moment dat își dă seama de două chestii: că începe să producă un ou în el, adică viața i se apropie de sfârșit (se pare că instinctul îi spune că odată cu depunerea oului moare), și că îi apare în față un zid din două rânduri de pietre suprapuse care îi face parțial umbră. Stă la umbră și își dă seama că viața lui se prelungește cu cât nu-l bate soarele și are gânduri recunoscătoare la adresa celui care făcuse zidul. Și se uită la zid și îl pocnește ipoteza că strămoșii lui au fost cei care au ridicat zidul din pietrele la îndemână, fiecare conștient că nu va trăi să apuce zidul terminat, fiecare depunându-și propria piatră la zidul menit să protejeze de soare urmașii de peste multe generații. Și eroul nostru se decide și el. Conștient că efortul depus în soare îi scurtează viața, ochește o piatră și își face planul să o aducă spre zid în timpul care i-a mai rămas de trăit până depune oul, ochește și locul din zid unde să o pună, adică să înceapă rândul trei de pietre la zid. Conștient la rândul lui că multe alte generații după el vor trudi la fel ca el, fiecare dintre ei conștient că nu va trăi să apuce să vadă zidul terminat, fiecare din ei conștient că efortul propriu este doar o părticică din cel necesar pentru a asigura generațiilor următoare o viață la umbră, mai lungă și mai bună. Dar, atenție! fără să aibă în niciun fel garanția că cei de după el vor face ca el, ci doar făcându-și datoria pentru el.
    Nu puteam să o pun în postare, nu? Aș fi recunoscător până la sfârșitul vieții persoanei care mi-ar indica autorul și titlul povestirii, memoria mea fiind bună la ținut minte acțiuni, dar nu și nume de oameni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s