Inadaptarea celui perfect adaptat

O discuție recentă cu o mai tânără colegă de meserie mi-a deschis o nouă perspectivă. Vorbeam de o persoană cunoscută ambilor și de trăsăturile de personalitate ale respectivei persoane. Am căzut de acord cu privire la ele, dar a rămas o temă suspandiu. Anume: cum ajunge un om să fie într-un anumit fel? Adică: vedem că un om este, să zicem, pasiv-agresiv în relațiile cu ceilalți. Sau: vedem că un om este submisiv în relațiile cu ceilalți. Sau: vedem că un om este asocial în lipsa relațiilor cu ceilalți. Dar cum ajung ei să fie așa? La asta colega mea nu a avut un răspuns care să ne convină, nici ei, nici mie. Eu simțeam că îl am, dar undeva în străfunduri, ca embrion de idee. Acum mi s-a rupt apa.

De multe ori în demersurile specifice meseriei, comit cu bună-știință o greșeală de logică. Nu mă refer la bancul cu cartea de logică (dacă nu ai acvariu ești gay), ci pe bune la ceea ce numește logica o greșeală. Se numește inferență și înseamnă să deduci o cauză pornind de la efect. Adică: văd trotuarul ud (efectul) și deduc ploaia (cauza) care a produs trotuarul ud. Nu am văzut ploaia cum udă trotuarul, ci o deduc din udeala trotuarului. Poate că a venit salariatul nostru cu tulumba primăriei. Sau poate vecinul cu tulumba din dotare. Poate a trecut o turmă de zebre cu diabet insipid sau incontinență urinară unanimă. Sunt mii de cauze care pot produce un trotuar ud. Și totuși, eu aleg să cred că a plouat, fără să fi văzut ploaia.

Și atunci: cum ajunge un om așa cum îl vedem? Ce anume îl face pe el, ce influențe exterioare îl modelează în forma în care îl vedem? Pare o întrebare inutilă, o masturbare psihică. În fond, și la ce mă ajută să aflu de ce e cutare așa și nu altminteri? El la mine vine pentru că e așa cum e, iar așteptarea lui de la mine e să îl ajut să fie altfel.

Poate da. Dar poate că și el are nevoie de o explicație. Poate și el și-a pus întrebarea: domle, dar de ce sunt eu așa, de ce nu sunt altminteri? Mai ales că, în lipsa unei explicații rezonabile, tentația este s-o dăm în curtea geneticii sau a soartei sau a lui Dumnezeu care așa a făcut El lumea asta și pe noi toți. Și gata. Dacă așa a fost să fie, ce să mai încercăm noi să schimbăm ceva? Păi nu?

Gândindu-mă ceva mai mult la temă, am ajuns la un sâmbure de teorie tare interesantă: copilul vrea să fie acceptat de cei din jur. Și atunci descifrează mesajele celor din jur ca ordine sau porunci pentru el, și el trebuie să se comporte așa, pentru ca ei să îl accepte și să îl placă. Iar comportările celor din jur reprezintă indicii pentru comportamentul lui ca să fie acceptat de ei. Este un proces dinamic, în care fiecare nouă informație despre ceilalți devine, pe nesimțite, o cărămidă dintr-o structură care va deveni, în cele din urmă, adultul final provenit din copilul inițial.

Aici lucrurile chiar sunt interesante: inițial copilul depune, în dezvoltarea propriului eu, un efort adaptativ. El încearcă să fie cum i se spune că se vrea de la el să fie. Și el devine din ce în ce mai mult ceea ce va fi doar pentru că primește feedback pozitiv. Atenție: nu contează ce feedback i se oferă, contează cum îl primește el. Dacă pentru un comportament al lui primește o bombonică pe care el o vede ca bombonică, va reitera comportamentul. Dacă nu, nu.

La finalul copilăriei și eventual al adolescenței, individul are un mod propriu de comportament și relaționare cu cei din jur, majoritatea persoane apropiate. S-a adaptat remarcabil la cerințele lor, majoritatea neconștientizate nici măcar de ei. Este o rotiță care funcționează perfect într-un mecanism bine uns, face (inconștient) exact ceea ce i se cere (inconștient) de cei din jur. Este adaptat perfect la mediul familial. Este produsul perfect al unui proces de fabricație și corespunde perfect specificațiilor.

A! Că este disfuncțional? Că este confruntativ? Că este submisiv? Că este pasiv-agresiv? Că este refractar la autoritate? Da. Poate fi. Dar în principal nu pentru că el a vrut să fie așa. La fel cum lutul se modelează sub mâinile olarului și ia forma dorită de olar, la fel copilul se modelează conform a ceea ce vor cei din jur să fie. Sau conform cu înțelegerea lui despre ce vor cei din jur să fie. Adică după cum înțelege el mesajele celor din jur. S-a adaptat perfect la cerințele celorlalți și se simte confortabil, joacă după regulile învățate în familie și e expert în acel joc. Că jocul îl scoate de fiecare dată perdant, asta e. Așa e jocul și nu el l-a inventat. El doar îl joacă. Perfect.

Și ajunge printre străini. Și nu știe să fie altfel cu cei pe care îi consideră apropiați. Și nu știe să joace alt joc decât cel învățat cu acei oameni. Și nu știe alte replici decât cele exersate de milioane de ori în familie. Și este privit de cei din afara familiei ca dezadaptat, ca psihopat, ca pasiv-agresiv, ca submisiv, ca refractar la autoritate, ca excesiv de timid, ca excesiv de familiar, ca agresiv, ca nediplomat. Iar undeva, în el, ascuns, stă un copil care se simte confuz: A făcut totul să fie acceptat, s-a adaptat la ceea ce i s-a cerut, iar pe urmă i se spune că nu e bine ce face. Și acum?

Ilustrația

Reclame

7 gânduri despre „Inadaptarea celui perfect adaptat

  1. Sa inteleg din postarea de mai sus ca de fapt incercam sa ne dresam copiii sa fie cum vrem sau consideram noi ca ar trebui sa fie, insa ei au propria perceptie asupra informatiei primite.
    Bun….cum pot ca parinte sa ma asigur ca informatiile oferite sunt percepute corect? Cum reusim sa oferim informatia astfel incat sa fie perceputa de copil la nivelul perceput de noi adultii?
    De ce avem senzatia ca noi facem ce este mai bine pentru ai nostrii prunci, cand asa cum spui mai sus ajungem sa-i transpunem in fiinte nonsociale si greu de integrat?
    …cam multe intrebari…
    Ok…poate ai dreptate este un caz particular prezentat in linii largi la general.

  2. Multicele întrebări. Dacă le pun și pe alea de pe fb, reiese cu necesitate necesitatea unei postări care să o completeze pe asta. Să o pun la gestat, nu?

  3. E o analiza excelenta,pe care o asteptam de mult timp.Interesanta ar fi urmarea…..adica solutiile pentru cei care merg la psiholog,tocmai pentru ca se gasesc in aceasta postura.Multi ani,m-a durut respingerea si am cautat explicatii si rezolvari.Am constatat ca nimeni nu ti le poate oferi pe tava.Daca gasesti singur calea….e OK;daca nu,….accepti,te resemnezi si te izolezi mai intâi mental si apoi si fizic.Uneori.esti acceptat doar pentru ca ceilalti isi pot rezolva treburi prin tine.Si-atunci….renunti la a mai dori acceptarea.Trist,dar adevarat.

  4. Explicațiile și rezolvările în legătură cu respingerea și alegerea (inconștientă) a celor care te vor respinge le poți găsi în procesul terapeutic alături de terapeutul tău. Bineînțeles, dacă găsești singur calea ca să îți fie bine, e ideal. Ce vreau să spun aici e că nu există doar a two-way road cum spui mai sus (singur sau te resemnezi și alegi izolarea).

  5. În niciun caz pe mine. Eu cu teoria… pentru soluții fiecare are de căutat în propria persoană. Nimeni nu deține cheia fericirii altuia. Nu?

  6. Adrian, pe lângă teorie, Sorin stă bine și la practică, este un psihoterapeut foarte bun și creativ!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s