Amintirea traumei

De vreo câteva săptămâni mă tot izbesc de o temă pe care am tot ignorat-o până acum. Probabil e o chestie de vârstă, probabil acum era momentul să mă gândesc la asta. Dar să procedăm cronologic.

Iar pornesc de la prietenul meu de care a mai fost vorba cu două-trei postări în urmă. De la faza cu artera aia buclucașă, e foarte atent la corpul lui și are tendința absolut general umană să catastrofizeze orice lucru care apare nou sau diferit în sau pe lângă organismul lui. Îmi dă telefon și mă întreabă de ce are el senzația de jenă în gât după două episoade zdravene de laringo-faringo-tengâtită. Gâtul lui e ok, laringita e de domeniul trecutului, vocea i-a revenit, totul e ok, dar nu totul e ok. Are senzația aia nesuferită de corp străin în gât, îi tot vine să își dreagă vocea și să tușească. Se duce la orelist, la gastroenterolog, care îi spun, pe rând și în cor, că totul e ok, că nu are nici un motiv să se simtă așa cum se simte. Și atunci? Atunci mă întreabă și pe mine, că poate o fi ceva de la creierul capului. Și iată-mă seara-n înserarea mare (ca să adaptez ziua-n amiaza mare) făcând eforturi să găsesc o explicație la disconfortul prietenului meu, inexplicabil pentru cei din afara corpului lui (disconfortul e inexplicabil, nu prietenul meu. Deși…)

Știu că explicația oferită lui e destul de medicaloidă, destul de elucubrantă și cumva speculativă, dar aia mi-a venit. I-am spus așa: organismul tău ține minte trauma prin care a trecut. Receptorii din corpul tău sunt foarte sensibili la lucruri rele. Sunt specializați să fie sensibili la rău, ca să sesizeze răul din corpul tău și să te atenționeze ca să iei măsuri, să ieși din raza răului, să nu te mai afecteze.

Și pe lângă receptorii ăștia sensibili la rău, organismul tău mai are ceva foarte important pentru supraviețuire. Ține foarte bine minte situațiile neplăcute prin care trece. E ceva esențial pentru supraviețuirea individului și a speciei. Dacă nu ar ține minte trauma, copilul ar pune mâna la nesfârșit pe soba încinsă, cu toate consecințele neplăcute care decurg din asta. Din fericire, are amintirea traumei inițiale și se ferește să mai pună mâna pe sobă, că știe că va fi rău de el.

Suntem croiți să ținem minte traumele trecutului. Creierul nostru este cablat să țină minte lucrurile neplăcute. Pentru ca, la o viitoare întâlnire cu trauma, să o evite. Sau să reacționeze altfel.

Iar dacă aplicăm asta la receptorii de durere din corpul tău, vedem că au și ei memoria traumei. Și amintirea traumei e prezentă și pe stațiile intermediare spre locul din scoarța ta cerebrală unde simți durerea. ȘI scoarța cerebrală are și ea memoria ei. Și multă vreme după ce trauma a dispărut, organismul tău îți spune că nu a uitat-o. E acolo, prezent și vigilent, gata să o recunoască la cel mai mic semn că ea ar putea reapărea.

Cârcotaș din bun simț cum îl știu, pretenarul mă întreabă: Dar de ce nu țin minte și chestiile plăcute la fel? Și îi răspund în continuare, nu de alta, dar nu îmi convenea să-mi recunosc neștiința:

Suntem croiți să ținem minte traumele trecutului. Sufletul nostru este croit să țină minte mai ales lucrurile neplăcute. Cum spunea un tip deștept cu ceva ani în urmă unei săli care îl asculta: Dacă eu vă spun tuturor acum că vă iubesc, majoritatea nu o să mai țineți minte până mâine. Pentru că personal nu însemn nimic pentru voi, iar iubirea pe care v-aș declara-o nu ar însemna nimic. Dar dacă vă spun că vă urăsc pe toți, ați începe instant să vă frământați și să vă întrebați de ce vă urăsc așa tare. Și multă vreme v-ați păstra amintirea asta neplăcută, indiferent că vă sunt personal indiferent. Pentru că sufletul vostru e mult mai sensibil la respingere decât la apropiere, mult mai receptiv la semne de invalidare decât la semnele de validare, mult mai alert la dezaprobare decât la aprobare.

Mecanism de adaptare și de supraviețuire. Mecanism care ne spune că facem ceva rău sau suntem pe cale să pățim ceva rău. Așa suntem croiți, așa am supraviețuit ca indivizi și viețuitoare. Fiind atenți, mereu, la tot și la toate. Mai ales și îndeosebi la cele rele.

Și mă mai întreabă prietenul meu: Dar de ce taman acu? De ce înainte, deși făceam și atunci faringite și laringite, de ce înainte nu rămâneam cu chestia asta în gât? Aici m-a închis. Nu știu și nici nu prea îmi vine vreo speculație. Sau… Cred că e ceva care ține de masa critică de traume pe care o poate suporta organismul. După atingerea masei critice, e o amintire pe care nu o mai poate uita. O fi și la suflet la fel, să nu putem niciodată să uităm anumite…?

Ilustrația

Reclame

6 gânduri despre „Amintirea traumei

  1. Rolul adaptativ al creierului de a ține minte traumele trecutului pentru a-i da semnalul de alarmă în caz de pericol este, din păcate, mai mult dezadaptativ astăzi (pericolele reale apar mult mai rar) pentru că îl ține blocat acolo în traumă, îl determină să devină hipervigilent aiurea. Sau îl face să reviziteze trauma continuu în loc să se poată bucura de chestiile care vin. Probabil, speculez aici destul de mult, antrenând și tot antrenând mintea să fie atentă la semnalele în neregulă, îndeplinești profeția: apare senzația de jenă în gât.

  2. Care crezi că e ingredientul indispensabil din psihic fără de care procesul ăsta de care zici nu ar apărea? Și cum crezi că ar putea fi deturnat?

  3. Cred că ingredientul psihic este frica întreținută de gândul repetat: dacă e ceva în neregulă cu mine, trebuie să fiu vigilent de acum încolo! Dacă vrei, un fel de paznic la durerea care poate apărea și care îi semnalează când ceva e în neregulă. Mă gândesc la asta și pentru că ziceai că s-a trezit în pericol din senin când a trebuit să facă operația aia. Dacă judecăm la rece, știm prea bine că nu putem preveni unele pericole, că biologia este de capul ei uneori (ca în cazul arterei care a pleznit dintr-o dată, „cuiul care s-a desprins din perete brusc”). De aia speculez că jena din gît e o somatizare venită pe o zonă deja sensibilă.
    Metoda de deturnare depinde, cred, de felul lui de a fi. Dacă ar conștientiza că face asta, poate s-ar mai relaxa, nu știu asta căci nu-l cunosc. Aș zice că mingea e în terenul tău de data asta pentru că tu ai mai multe informații.

  4. Aș crede că ingredientul universal al unei dezvoltări anxioase dintr-o banală situație de viață este imaginația. Capacitatea de proiectare în viitor și de identificare a propriului actual eu cu acel viitor eu din acea situație. Un animal fără conștiință de sine și implicit fără imaginație (pentru că cele două vin la pachet, aș zice) nu se poate proiecta în viitor și nu își poate imagina ceva ce nu a existat în experiența lui vreodată. Și orice experiență de orice fel este digerată de non-conștiința de sine ca atare, face parte din trecutul animalului. Și nu se repercutează în viitorul lui, pentru că, din punctul lui de vedere, acel viitor nu există.
    Cred că procesul de deturnare ar implica o conștientizare mai profundă a propriului eu și a propriilor resurse actuale, care să fie confruntate imaginativ cu ceea ce produce imaginația în sens catastrofic. Ceea ce cred că lipsește de fiecare dată în asemenes scenarii este planul de rezervă. Inutil să spui unui om că asta e doar imaginația lui și că nu se poate întâmpla. Îți va spune că se poate, doar de asta i-a venit în minte, nu? Doar că el se oprește de obicei aici, în fața probabilei (pentru el) evoluții nasoale a situației actuale, și rămâne paralizat, fără plan de acțiune. Odacă ce discuți cu omul un plan viabil pentru catastrofa imaginată, lucrurile se calmează. Ca să cităm un personaj imaginat de primul maestru al imaginației, Verne: quod fecit (ceea ce am și făcut).

  5. Da, perspectiva pe care o prezinti are sens, acum imi dau seama ca tu intrebai de procesul psihic unealta pentru dezvoltarea anxietatii, eu descriam din nou anxietatea mai sus. Da, constiinta de sine e strans legata de imaginatie via gandire abstracta. Sunt curioasa mai departe: focusarea pe resursele lui si gasirea unui plan de rezerva in ipoteza catastrofica il linisteste?

  6. În postările astea încerc să pornesc de la o persoană și să ajung la un principiu sau la un model valabil pentru mai mulți oameni. Da, eu cred și am văzut că identificarea cât mai precisă a pericolului pe modelul worst case scenario (principiul valizei cele mai rele) și construirea unui plan „în caz că”, sunt două lucruri utile. Un inamic identificat este net mai puțin înspăimântător decât unul ascuns, pentur că la ultimul imaginația nu are frâu. Un plan pe etape îți dă măcar o armă, te scoate din postura de victimă căreia i se întâmplă lucruri necontrolate, dai și tu în inamic, nu stai ca prostul să ți-o tragă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s