Copilul-pancartă

O să încep cu o zicere deșteaptă, din păcate doar auzită, nu și produsă: Îmi e îngrozitor de frică de lucrurile care sunt făcute pentru mine fără să fiu consultat și eu. Deștept rău!

Probabil în afară de pasionații istoriei șahului și de cititorii de Ilf și Petrov, nimeni nu știe cine a fost Capablanca. Nu Casablanca. Nici Copacabana. Jose Raul Capablanca a fost mare maestru de șah, cubanez de origine, trăitor cu mult înainte de Fidel. Tipul a fost de mic un precoc în ale șahului, istoria orală afirmând că la 6 ani și-a corectat tatăl la o mutare greșită atunci când ăla juca cu un vecin. Pe urmă a fost campion al Cubei la seniori când avea doar 13 ani, pe urmă a fost campion mondial prin anii 20 timp de vreo șase-șapte ani, pe urmă a murit de un avece prin hipertensiune arterială. C-așa-i în șah!

Omul nostru a fost recunoscut ca mare meșter al finalurilor de partidă, acolo unde chiar e nevoie de atingere fină, să nu dai năvală ca la moaște. Anecdota zice cam așa: i se prezintă o poziție pe tablă și e rugat să o analizeze și să spună ce ar fi de făcut. Omul dă cu mâna pe tablă, mătură pe jos piesele, le ia și le pune în altă poziție și zice: Uite aici trebuie să ajungi ca să poți câștiga. Altfel spus, în mintea lui văzuse configurația câștigătoare pornind de la cea actuală. Treaba lui era să o găsească pe cea câștigătoare, nu drumul până la ea. Să stabilească destinația, nu să parcurgă drumul. Asta înseamnă, vorba unui mafiotoid, să fii mafiot, adică să intuiești cu date puține întregul, să găsești modelul ascuns între fapte. Sau, cum zic viitorii vecini ai UE, ză petărn.

Eu am o mare problemă cu găsitul modelului în faptele din jur. Am o latență îngrozitoare în a intui ce se întâmplă de fapt în marele noian de lucruri care se întâmplă în jurul meu. Sunt atât de multe și de variate și îmi vin pe atâtea canale și căi de comunicare încât îmi e foarte greu. Așa că de la niște evenimente importante trec multe zile sau săptămâni, și abia după aia îmi cade și mie fisa cum că ce s-a întâmplat de fapt. Abia atunci încep să văd modelul mare. Ca la tablouri, trebuie să te îndepărtezi ca să vezi bine.

Am asistat, acum ceva luni, martor de departe, neimplicat și prea puțin influențat, la o dispută de proporții epico-homerico-pantagruelo-gargantuești. Niște oameni se certau dacă e bine sau nu ca niște copii, care mai mari, care mai mici, să participe la niște manifestațiuni publice. Prea puțin important motivul acelor manifestațiuni și ce îi mâna în luptă pe aceia de mergeau acolo. Marea problemă era dacă e bine sau nu să își ia și copiii la acele adunări.

Ce mi s-a părut delicios a fost fervoarea cu care cei pro și cei contra doreau să se convertească reciproc în legătură cu prezența sau absența copiilor la acele. Amenințări cu protecția copilului, dar voi ce vă băgați, fiecare face ce vrea cu copilul lui, dar nu e normal să duci copilul la o chestie care oricum e ilegală, dar lasă să învețe de mic să iasă în stradă când nu-i convine ceva, dar e și foarte frig și îi pui sănătatea în pericol, dar dacă îl scot la plimbare nu tot frig e, dar va fi marcat pe viață de gălăgia și de lucrurile pe care nu le înțelege, dar trebuie să afle că noi ieșim aici pentru viitorul lui… și tot așa.

Printre atâtea păreri care de care mai autorizată și mai expertă, care pro, care contra aducerii copiilor la adunări publice legale sau i, nu am auzit nici măcar o dată (probabil nu am fost eu atent) pe cineva care să își pună problema dacă respectivii numiți copii au fost consultați: Bă tată, mă mamă, uite, eu cu mică-ta sau cu tică-tu și cu pretenașii pe care îi știi ne ducem să fim acolo să arătăm că nu ne convine ce se întâmplă. Tu ce ai vrea să faci, vrei să vii cu noi să vezi cum e, sau vrei să stai cu bunică-ta? (asta dacă bunica nu era plecată dincolo). Bine, nu pretind ca orice borăcel de un an să fie consultat. Dar la șase ani un copil poate înțelege, dacă i se explică pe mintea lui, care e rostul oamenilor în fața guvernului.

Am văzut (recunosc, antipolitic așa cum sunt, doar la televizor și pe net) copii care nu știau să citească purtând pancarte cu cuvinte. Am auzit, într-o alimentară unde era și un televizor, o bunicuță spunând nepoțelului Tu să nu faci ca bagabonții ăștia drogați, să nu te duci printre ei cum fac mami și tati în fiecare seară, ce dacă vor să te ia și pe tine. Am văzut, auzit, citit, grămezi de luări de poziție, opinii, păreri despre cum e bine sau rău să participe copiii la viața publică.

Dincolo de dreptul oricărui părinte de a lua decizii pentru copilul propriu, o să îmi permit să vă reamintesc ceva, stimați controversiști pe acea temă: copilul nu e dulap. Copilul nu e pancartă. Și nici stativ de pancarte. Și nici câine. Copilul are dreptul, în anumite limite, să decidă ce se întâmplă cu el. Are dreptul să afle, pe limba lui și la nivelul lui de înțelegere, ce se întâmplă și să ia o decizie. Că va fi, foarte probabil, în sensul în care doresc părinții, e foarte adevărat. Foarte probabil va fi curios să vadă cum e. Dar după prima experiență, are dreptul să decidă dacă vrea să continue sau nu. Totuși, hai să nu cărăm copiii în locuri în care ei nu înțeleg ce caută acolo. Hai să nu-i punem să facă lucruri care le sunt indiferente prin natura vârstei lor. Hai să încetăm să facem lucruri pentru ei și pe care ei nu le cer. Nu sunt pancarte. Hai să le dăm un pic de respect.

Ilustrația

Reclame

13 gânduri despre „Copilul-pancartă

  1. Daca negocierea sau mai bine zis cererea parerii copilului de catre parinte s-ar practica, multe chestiuni de mai tarziu din viata copilului ajuns adult n-ar mai aparea! Si uite asa, am pus vers colea. Oare ce ar raspunde mai multi parinti la intrebarea daca iau in calcul sa isi consulte copiii referitor la ce isi doresc sa faca si ce nu acestia din urma?

  2. Păi ce știe el, e un copil. Asta ar mai lipsi, să-i cer părerea și lui. Cred că asta ar fi răspunsul multor părinți. Tu ce zici?

  3. Asta clar e un raspuns foarte probabil. Sau variatiuni pe aceeasi tema: „eu stiu mai bine ce e bine pentru el (aka eu sunt adultul)” sau „sa faca ce vrea el cand o sa fie la casa lui, cat e in casa mea eu decid”. Ce zici au popularitate si raspunsurile astea?

  4. Da, cam toate sunt răspunsuri populare. Toate în aceeași gamă de lipsă de respect față de copil și de preferințele lui. Ajungem probabil și la iubirea condiționată: ești copilul meu și o să te iubesc mereu, cu condiția să fii cum vreau eu.

  5. Pe asta cu conditionarea iubirii nu am auzit-o spusa pe sleau, e cumva cu manta? Adica se subintelege?

  6. Asta n-am spus-o pe șleau până acum, e un subiect sensibil care rănește multă părințime. Se subînțelege în sensul în care niciodată nu e spusă în familii ca atare. Alfie Kohn o zice foarte fain. Caută un interviu de acum trei ani, cu Cătălin Ștefănescu, la Garantat 100%, pe care l-am comentat în chiar prima postare a blogului, ianuarie 2014, la modul răutăcios și lipsit de fair-play de care acum mă rușinez.

  7. Lăsând la o parte manifestarea lui în spațiu sau mai bine zis nemanifestarea (și eu am avut impresia că e împăiat), Alfie Kohn explică foarte bine și dureros iubirea condiționată a părintilor către copii. Dar ce am înțeles eu e că o explică din perspectiva puterii părintelor asupra copilului, adică unfair și, astfel, dureros. Ceva de genu: eu (părintele) am puterea, deci controlul, deci tu (copile) fă cum vreau eu, căci de nu, umblu la robinetul iubirii…și uite așa copilul învață că are acele datorii invizibile de care vorbește Bosyormeni.
    Acuma, referitor la iubirea necondiționată, nici eu nu cred că există așa ceva la noi și m-am contrazis de multe ori cu prieteni care susțineau contrariul. Cred în teoria schimbului în orice tip de relație, plecând de la cele normale și până la cele transcedentale (călugărul care se izolează în vârf de munte în rugăciune, în dialog continuu cu Dumnezeu, nu renunță necondiționat la viața lui de mirean, ci primește și el ceva la schimb – i se vor ierta păcatele și va fi răsplatit în viața de apoi). Mai cred că atunci când schimbul devine unfair pentru unul dintre membrii relației, acesta va decide mai devreme sau mai târziu să iasa din ea.
    Revenind de unde am plecat, și în relația părinte-copil e tot schimb, dar stau și mă întreb oare există formule de schimb care să fie fair și pentru copil? Pentru că, spre deosebire de celelate tipuri de relații de care vorbeam mai sus, copilul nu are posibilitatea să iasă din relația cu părintele său.

  8. Eu cred că da, există și relații P-C care să fie ok pentru ambii. Nu le vedem, sau le vedem prea rar, la copiii din generația actuală de adulți în acte, pentru că premizele pe care se construia relația pe vremea când eram copii nu permiteau relații bazate pe respect reciproc. Era o societate care nu permitea manifestarea respectului, sau în care ideea de respect lipsea, pentru simplul motiv că abia permitea supraviețuirea. Nici vorbă de respect ca atare pentru individ, pentru că era prea multă frică atunci. Iar frica nu se pupă cu respectul.
    Acum pentru mai mulți dintre noi stringența supraviețuirii nu mai există. Și mai avem timp și pentru altele, printre care și a trata copiii noștri cu respectul datorat oricărei ființe umane, respect pentru ceea ce ei sunt și pentru ceea ce ei vor, în limitele inerente datorate de vârstă și de dezvoltarea emoțională și cognitivă.
    Tot mai mulți din actualii adulți deveniți părinți își extind definițiile dincolo de cea de părinte. Pentru ei a fi părinte e ceva important, dar nu totul. Și odată cu această excludere a totalitarismului unei definiții, apare și ideea că un copil nu este un arendaș al propriei vieți și al propriului corp, căruia părinții îi dau în arendă un teren, cu condiția să cultive pe el ce decide proprietarul. Abia când începem să vedem copilul ca pe o ființă care nu ne datorează nimic, pentru că nu a cerut să se nască, abia când producerea și creșterea unui copil nu sunt corelate cu o datorie implicită pe care o are copilul față de părinte, abia atunci apare respectul pentru ceea ce vrea copilul. Și e o evoluție firească în epoca actuală. Așa că eu cred că iubirea necondiționată există. Dacă însă, în spiritul românesc, necondiționat se traduce prin nelimitat, se ajunge la iubirea fără limite. Și confuzia asta este la baza multor conflicte actuale intergeneraționale, pentru că se consideră că impunerea unor limite clare pentru copil înseamnă că nu îl iubești necondiționat. Acceptarea copilului nu înseamnă automat acceptarea tuturor lucrurilor pe care le face. Ci înțelegerea motivelor care l-au mânat să facă lucrurile alea, și invalidarea acelor motive, nu invalidarea în totalitate a copilului.
    Aveți legătura din studio…

  9. Da, am preluat legătura de aici din studio…foarte pertinentă mi se pare legătura pe care ai făcut-o între frica care nu mai permite loc pentru respect! Sau preocuparea pentru supraviețuire, deci adaptarea la condițiile de atunci, și aici imi fuge mintea la un articol de-al tău recent în care încercam să ne explicăm cum e cu instinctele materne de apărare a puiului în fața agresiunilor verbale ale unor personaje bine-cunoscute. Foarte bună este și metafora cu „arendașul”. Toate astea m-au ajutat să îmi explic mai bine tabloul asta celebru…
    Nu m-ai convins însă cu iubirea necondiționată, neînțelegând prin necondiționat fără limite. Cred că cei care practică în prezent parenting-ul laissez-faire sunt mai degrabă speriați de ceea ce li s-a întâmplat lor iar sperietura asta îi determină să se ducă în anti-scenariu care e până la urmă cealaltă față a aceleași monezi (nu cred că e mai este necesar să dezvolt aici). Eu nu am văzut/auzit încă de părinți care își respectă copilul, care știu cum să îi pună limite astfel încât el să le înțeleagă rostul, care îi oferă sprijin, validare, afecțiune și care îl lasă și să își manifeste emoțiile negative, conținându-l! Dar aș vrea să cred că există și, mai mult, să pot contribui la „înmulțirea” lor!

  10. De acord, o bună parte din actuala părințime care practică parentingul limitless sunt speriați de copilăria lor și merg, cum prea bine spui, în antiscenariu. Aș mai lua în considerare și rutina zilnică actuală, care oferă net mai puțin timp părintelui să petreacă timp de bună calitate cu copilul. Devine mai comodă plasarea lui în fața teveului sau a tabletei sau să dea ca hamsterul pe roată la kendama aia. Nu ți se pare o asemănare izbitoare între mișcările alea repetitive din mână cu legănarea față-spate a copiilor deprivați emoționali instituționalizați?
    Fără să îmi arog niște realizări deosebite, cred că am încercat, împreună cu Luminița, să fim niște părinți cum sunt cei de care vorbești tu la modul ideal. Am reușit prea rar față de cât de mult am fi vrut, părinții fiecăruia dintre noi vorbind prea des în locul nostru. Și totuși, am reușit mai des decât media. Consider reușită trecerea mai ales printr-o adolescență zbuciumată, când a trebuit să ținem piept și hormonilor, dar și unui sistem educațional absolut infiorător, care se opunea din toate puterile învățăturilor cu care copilul venea de acasă.
    Printre primele ziceri învățate în terapia de familie a fost și asta: terapeutul de familie își duce în propria familie ceea ce practică în profesie. Și da, la mine e adevărat. E înfiorător, mărturisesc, atunci când îți identifici copilul ca simptom al unei disfuncționalități. Important însă e să abordezi lucrurile mai spre profesional (da, e îngrozitor de greu, dar merită) și să vezi la rece unde greșești tu, ca părinte.
    E foarte simplu să consideri că principala cauză a problemei e copilul care nu vrea să, sau prea vrea să. Dar dacă ajungi să vezi copilul ca produsul intermediar și perfectibil al unui proces de fabricație, compus din inputurile pe care părintele le oferă, îți dai seama că respectivul copil este pus pe o traiectorie impusă, iar ceea ce face este rezultatul direct al influenței parentale (sau al absenței influenței). Și atunci totul se schimbă în abordare. Nu copilul face ceva greșit. El are credința că face ceva bine, pentru că asta au produs inputurile părintelui. Oricum, copilul vrea să fie în voia părintelui, așa cum înțelege el că înseamnă voia părintelui. Și asta înseamnă că inputurile au fost eronate, comenzile au fost transmise greșit, mesajele au fost distorsionate.
    Multe de spus în continuare. Mingea la tine, @Andra. Sau poate intră în teren și un părinte? Sau un fost copil? Sau un actual copil?

  11. Tot respectul pentru tine că ai încercat și și reușit să abordezi rolul tău părintesc cum îl descrii mai sus. Să poți să recunoști inputurile eronate pe care le-ai dat copilului, să accepți asta, să îți asumi responsabilitatea și să corectezi mai departe! Cred că cel mai greu și mai dureros pentru un părinte este să vadă și mai ales să accepte când nu este un părinte bun! Pentru că apare cumătra vinovăție…voi scrie la un moment dat despre ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s