Omul aude ce vrea să audă

Două amintiri personale. Una veche și profesională, povestită de mine în grămezi de împrejurări, cu scuze anticipate pentru cei care au auzit-o anterior. Alta nouă și muzicală de suflet. Legătura dintre ele  și explicația titlului le aflați la final, ca la thriller-ul ăla scris de Gala Galaction, ăla cu sugarul și vulturii. Numai bun de clasaopta.

Acum vreo zece-doișpe ani, ajung să îmi dau cu părerea profesională în fața unui om care avea o problemă. Deși avea o minte mobilată, pentru omul acela soluția pentru problemele lui era tratamentul cu pastile. Pentru mine, a-i recomanda pastile însemna pecetluirea pe viață în rolul de pacient care nu poate funcționa fără tratament. Mi se părea mult mai ok să se ducă în terapie și să învețe să își folosească mintea în scopuri mai constructive. Lui i se părea mult mai ok să caște gurița dimineața-prânz-seara și să înghită grăunțele oferite de farmacopeea modernă, scumpă și, pe alocuri, ineficientă.

Ciocnirea dintre concepții s-a soldat, cum era previzibil având în vedere atitudinea mea de atunci și situarea parafei în buzunarul meu și nu al lui, cu plecarea lui din cabinet, dezamăgit și fără rețetă, dar cu un număr de telefon al unui mind-whisperer. Odată cu plecarea lui, am luat cheile de pe birou și am deschis ușa să plec în spital. Omul stătea în fața ușii și le spunea celor care așteptau pe scaune: A zis că nu mai poate face nimic pentru mine!

Venise să audă că e bolnav și că are nevoie de tratament. Asta era agenda lui. Pentru asta bătuse drumul la spital, pentru asta se destăinuise unui străin. Și i se refuzase asta. Fusese declarat, conform agendei medicului, competent să își rezolve, cu ajutor uman, propriile probleme. Și atunci, a ales să rescrie realitatea, ce auzise de la mine, și să audă ce voia el să audă: că e incompetent și că are nevoie ca pastilele să îi rezolve problemele. Ba chiar supralicitat: era atât de bolnav încât niciun tratament nu mai putea să facă nimic pentru el…

Săptămâna trecută am fost la un concert. Era un concert de suflet, cu un cântăreț cu ale cărui cântece am crescut de mic și care îmi place din motive prea multe pentru a încăpea aici. Sala Palatului e un instrument de tortură pentru mine din cauza sonorizării, pentru mine execrabilă și la un nivel insuportabil, dovadă că după orice concert fac olecuță de edem cerebral și zac mahmur două zile. Și totuși, era o ocazie de nescăpat.

A început concertul și nu am știut nici unul din primele zece cântece, eu și majoritatea celor din sala pe jumătate goală. Aplauzele erau politicoase la început, pline de speranța că următorul cântec va fi știut și de noi și că vom putea cânta și noi. Spre sfârșitul primei părți a concertului, văzând că insistă să cânte tot cântece noi, aproape ne pierduserăm speranța că vom auzi și cântecele vechi, ale căror versuri le știam. Iar aplauzele erau doar politicoase și din ce în ce mai dezămăgite.

La un moment dat, sesizând răceala sălii și lipsind dansul audienței, obișnuit în concertele lui, tipul ne întreabă: Vreți și cântece vechi, sau tot cu de-astea noi? Urlete ca la balamuc: veeeechi! Și încep din sală să fie strigate nume de cântece pe care le știam și eu și soră-mea… Zic: hai Doamne-ajută că s-a prins că nu știm noi d-astea noi și nici nu vrem să le învățam acum. Iar tipul zice: Da, dar și alea vechi au fost noi la vremea lor… Așa, și? Și continuă cu chestii noi. Faine, dar noi. Și cu versuri necunoscute nouă. Iac!

Pauza de doojde minute a fost, se pare, un consilier bun. Probabil tipul și-a dat seama că, dacă va continua să nu ne spună ce venisem să auzim, o să rămânem tot așa sau o să plecăm. Așa că a dat drumul la vreo câteva cântece vechi, la care am cântat până am răgușit, printre scaunele din fața scenei erau vreo patruj-cincizeci de inși care dansau, tipul și orchestra se opreau și cânta doar sala, ce să mai, a fost o jumătate de concert tare faină. Exceptând mahmureala de a doua zi și răgușeala de două zile.

Legătura: cam în orice meserie care se face cu oameni, e nevoie să îl asculți pe cel din fața ta și să te prinzi ce vrea să audă. Degeaba îi oferi cea mai bună prestație a ta, pentru care te autofeliciți și te autobați pe umăr. Degeaba ești pe prima pagină în pagini aurii la meseria ta. Dacă nu știi să asculți și să auzi agenda celuilalt, dacă nu știi ce își dorește el de fapt și ce a venit să obțină de la tine, obții în cel mai bun caz aplauze politicoase. Dar reci.

Iar oamenii o să plece de la tine și o să audă ce vor să audă. Că dorințele lor sunt îndeplinite. Cum voiam eu să fac la pauză, să mă duc acasă și să aud cântece vechi, pe care voiam să le aud în concert. Ca ăsta, cu care tipul ne-a ridicat în picioare și m-a făcut să zbier ca apucatul, mult mai tare ca toți ăia din filmuleț.

Ilustrația

Reclame

6 gânduri despre „Omul aude ce vrea să audă

  1. Hehe, am recunoscut poza, credeam că e doar cineva care seamănă. Eu am fost in primul rand 🙂

  2. In gand, ca m-a prins spiritul. Sa zicem că m-au ținut tocurile pe loc.

    Muzicile astea creează obsesii de care merita vorbit in mod „psi”

  3. Ah, deci suntem mai multi! Aceeasi frustrare am simtit-o la concertul lui Bob Dylan, de acum cativa ani. Si-a cantat doar noutatile, relatia lui cu publicul era inexistenta si noi tot asteptam sa-l regasim. Noroc cu fiul meu, care mi-a spus: „Mai, mama, de cand il stii tu pe Bob Dylan a trecut ceva vreme, in timpul asta el a tot compus si tot frumos, ia asculta!” Am ascultat, frumos, nu zic, dar macar „Blowing in the Wind” putea si el…:)

  4. Până la urmă, ideea la concert este să cânte și sala, nu? Că altfel îmi iau noutățile de pe net și cânt cu calculatorul pe burtă și versurile în față până le învăț. Dalaras nu s-a prins ce fel e publicul lui. Oameni care îi știau cântecele vechi, dar nu urmăreau, pentru că trăiau în România, unde la radio nu se dă muzică grecească, toate cântecele lui noi. S-o fi crezut în turneu de promovare. Oricum, după pauză și-a mai scos pârleala. Dar, vorba ta cu wind, nici ăsta nu a cântat Athina.

  5. Este foarte adevarat, fiecare suntem cu asteptarile noastre, nu ale celorlalti si atunci nu gasim canalul comun de comunicare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s