Să fie totul ca-nainte

Am citit cu mult timp în urmă, într-o carte adâncă, de ce se întâmplă unele lucruri inexplicabile. Un cui și un tablou stau de vorbă, își dau seama că nu prea au multe subiecte comune, și decid să nu mai vorbească unul cu altul. Cam cât? Și stabilesc ei, de comun acord, o dată aleasă arbitrar, o oră aleasă arbitrar, când își dau din nou întâlnire. Iar la data aleasă, la ora aleasă, din motive care nouă ni se par inexplicabile sau absente, cuiul iese din perete și tabloul cade.

Cu vreo peste zece ani în urmă, un viitor prieten a avut o mare cumpănă. Din senin (de aia am pus istoria cu cuiul și tabloul) i-a plesnit o arteră defectă în cap și a trebuit să fie operat. La acel moment nu îl cunoșteam. L-am cunoscut și am vorbit cu el abia după. Nu am avut niciodată o relație profesională, pentru simplul motiv că ne plăceam unul pe altul prea mult ca să rămânem strict profesionali. Mai ales că majoritatea convorbirilor noastre erau la telefon. În mare, constau din ceea ce s-ar chema terapie suportivă. Adică, așa cum ar traduce el acum, cu autosarcasmul pentru care îl plac foarte mult, eu îl suportam pe el… Cumva încercam să îl susțin în încercarea prin care trecea. Fără să știu atâta meserie cât acum, cred că puțin-puțin i-am fost și eu de folos.

Deși nu fusese în pericol vital, adaptarea lui la viața de după operație a fost foarte grea. Mai ales că plesneala din cap venise fulger pe cer senin, cum cade tabloul din perete într-o seară. Foarte greu să digeri așa ceva. Că viața ta a fost în pericol, mai ales în pericol din senin. Ce îmi spunea prietenul meu în cursul convorbirilor noastre telefonice poate fi rezumat într-o propoziție: Vreau să fie totul ca înainte!

Adică voia să se simtă ca și cum nu fusese operat. Adică, mă rog, dacă trebuie, trebuie. Dar să nu-l mai doară capul, să nu mai amețească. Pe el capul înainte de operație nu-l durea. Sau îl durea creștinește, la o mahmureală ceva. El înainte nu amețea. Sau amețea și el ca tot omul, pre-mahmureală. Dar pe el acum, după operație, îl durea capul în permanență, amețea în permanență, în permanență se simțea amenințat și inconfortabil în propriul corp. Cum se întâmplă majorității dintre voi când pățesc prima oară un ceva necaz de sănătate, nu mai avea încredere în propriul corp, stătea cu ochii pe el ca pe butelie (accent pe primul e, vă rog!).

A durat cam un an să accepte emoțional un lucru pe care îl înțelegea rațional. Într-un sistem de vase prin care curge un lichid, dacă faci o modificare undeva, durează un timp până când sistemul se reechilibrează. Lichidul va trece prin alte vase, care vor trebui să se dilate puțin, vitezele vor varia și totul va dura ceva timp până la un nou echilibru. Așa că vasele se vor dilata și vor da senzația de presiune în cap, viteza sângelui se va schimba și va vâjâi ca vijelia și va da amețeli și nimic nu e predictibil într-un organ irepetabil cum e creierul unui om.

A durat, ca la șoferii începători, cam un an până când prietenul meu a avut curaj să privească viața care îl aștepta de pe poziția de om cu o agrăfioară înfiptă-n cap. Poate ceva mai mult, că e cam încăpățânat de fel. Cam atât a durat până să înțeleagă și copilul speriat din el că lucrurile stau așa și nu altfel, că nimic nu mai poate fi ca înainte și că mai are niște ani de trăit și că depinde numai de el dacă vor fi buni sau nu.

La el mă gândeam azi dimineață, când încercam să traversez Nițu Vasile. Pentru fericiții nebercenezi și preafericiții nebucureșteni: de vreo patru ani, traficul de la big e intens perturbat de niște lucrări la un pasaj subteran făcut, sanchi, pentru fluidizarea circulației. Și, de vreo săptămână, s-a dat drumul. Puhoiul de mașini care vine dinspre Văcărești se gâtuie pe o singură bandă, care ajunge printr-un fel de tuneluț cam cât ăla pe care îl făceam la mare prin nisipul ud până ni se atingeau mâinile, aproape de Secuilor. Fluidizare mai es… (astea două cuvinte din urmă sunt cam scrise cum se aud în altă limbă).

Pentru mine, pieton care călătorește în principal cu peojosul, mergedesul sau metroul, e absolut irelevant acel tunel. Ce mă enervează însă la culme: coada imensă de la semaforul de la big (de care mie mi se rupe) s-a transformat în două cozi babane pe Nițu Vasile și pe Racoviță. Iar eu nu pot să mai trec strada pe unde o treceam, că mă calcă mașinile. Timpul de așteptat să trec strada s-a cel puțin dublat. Și pe Nițu Vasile, și pe Racoviță. Și mie nu-mi place asta și mă-nervez la creieri și vreau să fie totul cum era înainte. Păi nu?

Ilustrația

Reclame

4 gânduri despre „Să fie totul ca-nainte

  1. Sau se aplică statistica din New York, unde un pieton e călcat de mașină la fiecare două minute. Îți dai seama, săracul pieton, abia se scutură de praf și vine alta…

  2. Asta imi aduce aminte de bancul cu familia de sudisti americani, care dupa ce au facut 9 copii decid ca e musai sa-i aplice barbatului o vasectomie. Medicul curios ii intreaba de ce tocmai acum? Raspunsul: am aflat ca din 10 copii nascuti in America, unul este mexican, ori noi nu vorbim spaniola 😀

  3. Eu locuiesc cu mama, cu tata și cu doi frați: fratele meu Vasile și fratele meu Huan Li. Statisticile spun că unul din cinci oameni de pe planeta asta e chinez. Acum stau să mă gândesc: oare din noi cinci, eu sunt ăla?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s