Umbra lui Hoțul. La aeroport

Alaltăieri mi s-a revelat, prin vocea și capacitatea de observare a fie-mii, explicația unui mister. Care mă chinuia de vreo cinșpe ani prin lipsa de explicații. O să pară pueril, dar chiar mă chinuia întrebarea: de ce, dintre toate națiile pământului cu care am fost partener de zbor, doar noi ne îngrămădim la ieșirea din avion și fugim prin aeroport ca demenții să ieșim cât mai repede? De ce acea grabă dementă să o luăm înaintea altora la urcarea în autobuzul care ne duce de la avion la clădire, de ce acea îmbulzeală la coborârea din autobuz, de unde acea fugăreală disperată spre coada de la pașapoarte, sprintul de finiș de maraton după pașapoarte?

Într-un avion în care suntem majoritari, cam imediat după ce se oprește roata, sărim ca din blocstarturi, capacele policioarelor se deschid toate ca una, mâini lacome apucă febril mânere de papornițe și le trag de pe policioare, de preferință în capul unui alt febril doritor de recuperare a bagajelor. Urmează un dialog la limita insultelor. Unde te grăbești, crezi că decolează avionul cu tine aici? Nu, dar tu de ce te grăbești, că mi-ai dat cu valiza-n cap? E, ți-am dat cu valiza, abia te-am atins că ți-ai băgat capul, și tu ce te grăbești, că tot nu te dai jos înaintea mea, nu vezi că sunt mai aproape de ieșire?

Concluzia o trage unul dintre ei, oftând: Așa-s românii, domle… eheee! Se calmează, unul din ei întorcând spatele, celălalt continuând să arunce priviri scârbite și disprețuitoare, considerându-se complet nedreptățit că soarta l-a făcut se se nască în locul nepotrivit, printre indivizi necivilizați.

Urmează o cursă grăbită spre autobuz, apoi alta pe scări rulante sau nu spre pașapoarte. Eventualele nevoi fiziologice sunt ignorate cu stoicism, adrenalina sprintului semifinal spre controlul pașapoartelor purtând foștii pasageri în zbor. Sprintul final este spre banda de bagaje, cu postarea de preferință lângă perdelele de cauciuc de unde izvorăște banda. Cu cât mai mulți înghesuiți acolo, cu atât mai bine, înseamnă că locul ăsta e cel mai bun. Privirile de Argus sunt îndreptate spre bandă, iar când începe mișcarea ei, concentrarea este de neurochirurg în operație. Ivirea propriilor bagaje este întâmpinată cu febrilitatea nașei care stă cu prosopul pe brațe să primească proaspătul creștinat ud și urlător din mâinile preotului. Bagajele sunt luate pe sus, fără prea multă considerație pentru ele și pentru cei din jur eventual loviți de ele. Să se dea la o parte, nu se vede că vreau să-mi iau bagajele? Victorie! Gata, le-am luat pe toate, hai să ieșim! Cine ai zis că ne așteaptă să ne ia cu mașina?

De ce? De unde toată agitația asta, care străinilor le pare de neînțeles? De unde suprafebrilitatea asta de a recupera bagajele proprii cel mai primul?

Ioana mi-a spus alaltăieri cum devine cazul: un concetățean de-al nostru și (încă) de-al ei ajunge destul de târziu la bandă. Nu știm motivele. O fi fost ultimul care s-a dat jos. O fi avut buletin în loc de pașaport. O fi fost prididit la vezică. Sau poate nevasta a fost prididită la vezică (și atunci nervii au fost vărsați pe ea și pe ruptura ei de perineu). În fine, din nușce motive, cetățeanul ajunge la banda de bagaje taman la timp să își vadă bagajul dispărând prin perdeaua de cauciuc. Și se întoarce exasperat spre nevastă și se jeluiește: Ai văzut? Acum s-a dus! Ce facem acum, cum îl mai găsim?

Ei bine, da! În mintea lui banda aia nu e continuă. Bagajele lui, odată ce au trecut o dată prin fața lui (dacă a fost acolo bine, dacă nu, nu!) nu se mai întorc. Banda aia se duce undeva și se termină la un moment dat, iar bagajele lui cad într-un neant, de unde apar abia la televizor, la emisiunile cu ăia care cumpără bagaje pierdute. De aici isteria, de aici fervoarea, de aici ferocitatea cu care omul vrea să ajungă primul la banda de bagaje. Acum ori niciodată își croiește altă soartă, acum ori niciodată își recuperează bagajele.

Evident, tot ce am scris mai sus poate fi luat ca o glumă. Sau poate nu? Hai că nu suntem toți îngrămădiți la minte, totuși. Și atunci? Și atunci, rămâne acest comportament neexplicat și inexplicabil.

Să încerc o tentativă de încercare de ipoteză. Dincolo de glumă, ne e frică să nu ni se fure bagajele. Ne e frică să nu vină cineva să ni le ia. Bagajele noastre. Bunurile noastre. Faptul că sunt manipulate, azvârlite și eventual stricate de diferiți dorei, de când le dăm la cechin până le recuperăm, nu contează. Ăia fac parte, oricum, din autoritate, din ceva ce nu putem controla. Ăia nu contează. Contează să nu vină cineva dintre cei din jur să ni le ia. Bagajele noastre. Bunurile noastre. Contează că sunt expuse și defilează prin fața multor oameni necunoscuți. Nu contează că și ei au bagajele lor pe care, ce să vezi, le preferă alor noastre. Nu contează că, nici picat cu ceară, niciunul dintre noi nu vrea bagajul altuia. Ce să faci cu rufele altuia sau cu papucii lui sau cu ce mai are el acolo? Nu. Contează că bagajele noastre, bunurile noastre sunt acolo, în văzul tuturor și oricine are acces la ele. Contează doar gândul că ar putea altcineva pune mâna pe ele. Poate asta ne face să fugim maratoane prin aeroporturi? Sau…?

Ilustrația