De fiecare dată, ca prima dată

Dacă vă spun că e a multa oară când încerc să scriu postarea asta… taman eu, care mă dau gonflat că scriu la comandă pe genunchi un kil de cuvinte, am început asta de câteva ori, dar m-am tot blocat. Hai că poate acum.

Pe Max, cel din poză, îl am de vreo doi ani. La ora asta, când scriu, e încă primăvară recișoară și încă nu tropăie testosteronul în el. Peste vreo două luni o să înceapă să se uite urât la mine când intru în teritoriul lui și o să încerce să mă alunge, ce carapacea lui de mascul feroc! Pentru iubitorii fanatici de animale: Max e luat din magazin, nu din natură, pe bon fiscal și nu la negru, are la dispoziție un areal cam la fel de mare ca în natură, dar mai protejat, e vitaminizat și calcificat exemplar, are companie o gagică sexy, iar peste vreo zece ani am în proiect un incubator pentru repopularea Dobrogei și Clisurii.

Era ceva în comportamentul lui Max care mă intriga. Tot am stat și l-am privit. Ba chiar l-am și filmat, și m-am uitat la filmele cu el de mai multe ori (am voie, sunt psihiastru, mă uit la ce filme vreau eu, da?). Târziu de tot m-am prins. Când i se pune haleala în față, Max întâi o miroase, pe urmă o mănâncă. Nu vă spun ritualul de hrănire, că poate aveți stomăcele sensibile.

O să spuneți că-s tembel. Normal că miroase mâncarea întâi. E animal. Pe urmă normal că o mănâncă. Așa face orice animal dotat cu nas. Pisică, iepure, câine, leu, elefant, rechin, vrabie, lamantin, furnică, plus restul la care Noe a dat accept la cererile de prietenie pe feisbuc. Adulmecă, se lămuresc de comestibilitatea hranei și o îngurgitează. De fiecare dată, indiferent că a mai mâncat tot salată sau banană sau măr sau altă vegetabilă de nenumărate ori înainte, Max miroase întâi mâncarea. Nu o consideră de la început și de la sine comestibilă. Chiar dacă arată ca aia de ieri. Întâi o miroase, se asigură că nu e nimic suspect, pe urmă o apucă în cioc și o redă în altă formă naturii peste cam o săptămână, că are tranzit lent. De preferință pe covor.

Max nu consideră de la început mâncarea ca bună sau rea, după cum seamănă cu cea de ieri sau de alaltăieri. Pentru el, mâncarea de ieri a fost ieri, iar mâncarea de azi e azi și, până nu o miroase, nu știe dacă poate să o mănânce sau nu. Max nu presupune, pe baza experiențelor anterioare, nimic. Pentru el, ieri a fost ieri, iar azi e azi. Și, chiar dacă nu are calendar țestoșicesc, cele două zile nu sunt identice. Poate sunt asemănătoare, dar mâncarea de ieri nu e și cea de azi. Ea trebuie mirosită, pentru că nu știm nimic de ea, dacă se poate mânca sau nu.

Sunt atât de obișnuit să nu miros mâncarea de azi pentru că seamănă cu cea de ieri, deci automat e comestibilă, încât mi-a trebuit rușinos de mult timp să mă prind că Max miroase de fiecare dată mâncarea. Sunt atât de prizonier al șabloanelor din mintea mea, o iau pe cărarea călcată de atâtea ori, mă simt atât de sigur de experiențele mele trecute, încât de prea multe ori uit să miros, să măsor, să evaluez lucrurile din jur. Prea des mă arunc să fac lucrurile la fel cum au fost făcute ieri, pentru că ieri a fost bine cum le-am făcut, deci și azi musai să fie bine, nu?

Max a învățat în ultimii doi ani că, dacă stă sub calorifer toamna și primăvara, îi e mai bine. Se duce sub calorifer automat, și ține minte peste iarnă, când hibernează, că locul bun e acolo și doar acolo. Adică nu poate fi acuzat că e dement și uită de azi pe mâine. Max știe drumul de la calorifer la locul de hrănire, ceea ce implică un drum de vreo zece metri. Cu alte cuvinte, e departe de a fi oligofren în specia lui. Și totuși, el miroase mâncarea de fiecare dată când o are de mâncat.

Max știe că anumite lucruri nu se schimbă. Locul unde apare mâncarea din neant și caloriferul unde e cald, din experiența lui de doi ani, nu s-au schimbat. Mâncarea însă, în fiecare zi, e alta. Așa că el o miroase de fiecare dată, atent să nu se otrăvească. Și nici eu nu mă consider jignit când miroase mâncarea pe care i-o dau, nu mă supăr că mă crede în stare să îi dau ceva necomestibil. În fond, e doar un animal care procedează ca un animal. Max nu e om, nu presupune nimic pe baza experiențelor anterioare. Mai ales cu lucrurile importante pentru el. El le judecă, în felul lui, de fiecare dată, ca și cum ar fi prima dată.

Reclame

7 gânduri despre „De fiecare dată, ca prima dată

  1. scuze, urmasa lui Bisisica (sau urmasul)…. Max e recent, eu stiu ca a mai fost un Bisisoi… Gresesc?,…. Alzheimerul?…

  2. Probabil e vorba de Dodo cel gras și dement. Trăiește bine mersi ca la azil, se mișcă spre salată pe care o domină, o halește și se duce la nani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s