Aplauze și huiduieli

V-ați întrebat de ce oamenii, când sunt mai mulți, aplaudă în semn de apreciere? Și eu. Poate că e un gest atavic, provenit din epoci în care nici toba și nici bongosul nu se inventaseră și singura sursă de zgomot era corpul uman. Poate e o mișcare pe care nou-născutul o descoperă în cursul descoperirii propriului corp și pe care o asociază cu bucuria părinților care îl văd pocnindu-și mâinile între ele, așa că îl repetă când e mare și bucuros. Cine știe?

În antepenultimul, cred, an de liceu, eram la un fel de paranghelie în sala de sport a liceului, cu recitări, programe artistice, partid, măreață și cârmaci. Și acolo a ținut o cuvântare magistrală și diriga noastră, pe care nu o putea suferi nimeni din liceu, în primul rând noi, victimele ei de fiecare zi. A terminat de îngăimat că noi ne angajăm să muncim și să studiem ca să devenim oameni alea-alea. O liniște mormântală de vreo trei secunde s-a așternut apoi în mulțime, după care au răsunat ironicele noastre aplauze la unison, pentru că ne vorbiserăm să aplaudăm din răsputeri. Toată sala s-a luat după noi și diriga a fost ovaționată mai mult decât toți ăilalți care cuvântaseră și au mai cuvântat după aia. S-a uitat cumva recunoscător spre noi, care stăteam în primul rând, că fuseserăm luați cu japca din curte de toarșul director care avea binemeritata poreclă de Ucigă-l toaca. Și nu mai erau alte locuri…

Un bun prieten, dar cumnat, povestește recent că a fost la un târg de prezentare pe alte meleaguri, unde oamenii se nasc muncitori, nu poeți. Și că în hala respectivă, vizavi de standul lui, era un alt stand, străinez, unde se prezentau alte produse. Erau vreo cinci-șase inși acolo, fiecare ocupându-se de un vizitator-curios-potențial client în viitor. Ca la orice manifestare de felul ăsta, la un moment dat se făcea gol la standul respectiv, oamenii fiind atrași de alte standuri. Și atunci, ca la un semnal, unul din cei cinci-șase oameni se ridica în picioare cu o atitudine de Napoleon la Austerlitz, iar ceilalți îl aplaudau frenetic. Evident, omul nu făcuse nimic de apreciat, totul era pus în scenă dinainte.

Și ce să vezi? Atrași de zgomotul aplauzelor, vizitatorii expoziției se duceau să vadă despre ce e vorba. Mai mult, începeau și ei să aplaude, deși habar nu aveau care era șmenul. Odată ce standul se popula, angajații de acolo se întrerupeau din bătut palmele și începeau să racoleze potențiali clienți.

Uimitoare strategie în simplitatea ei, complet legală și etică. În fond, ce fac? Bat din palme. Sunt liber să o fac în standul meu. Nu strig la oameni ca la piață, să vină să îmi vadă produsele. Nu îi iau de pe la alte standuri, nu trag de ei, nu fac o concurență neloială. Pur și simplu bat din palme. Că oamenii interpretează că asta e de bine și sunt atrași, treaba lor, nu a mea. Eu doar profit de reacțiile lor firești.

Evident, mai devreme sau mai târziu, tactica asta va deveni inutilă prin imitație și generalizare. Eu însă nu am îndoieli că o minte care a creat o asemenea stratagemă poate crea și altele la fel de eficiente. Bravo și multiple aplauze din partea mea adresate minții care a transformat aplauzele în unealtă de marketing.

Pe de altă parte, deși mintea mea nu poate face astfel de chestii, face legături. Și mă duce spre oameni care sunt apropiați și care, uimitor, nu reușesc să spună nimic pozitiv celuilalt. Frecvent văd oameni, familii, perechi sau doar diade, pe care îi rog să spună ceva pozitiv, fiecare despre celălalt. Trec momente lungi de scormonire în mințile lor, momente jenante din partea ambilor, în care își dau seama că mințile lor sunt otrăvite de lucrurile negative pe care le gândesc și simt despre celălalt. Cât de incomod e să îți dai seama, timp de secunde bune, că nu poți spune ceva de bine despre omul cu care ai o relație? Cât de incomod este să îți dai seama că omul cu care ai o relație nu poate spune, timp de secunde bune, nimic de bine de tine? Sau, când spune, se dovedește că e un reproș mascat sau un lucru de rău cu multă glazură pe deasupra.

Se presupune că relația oferă lucruri de bine ambilor, că altfel de ce ar sta împreună, nu? Și totuși, ei stau împreună, deși de multă vreme nu și-au mai spus lucruri de bine, ci fiecare i-a reproșat celuilalt lucrurile care nu-i plăceau. De multă vreme, poate de niciodată, niciunul dintre cei doi nu a simțit gustul aplauzelor celuilalt, ce înseamnă să fie apreciat sau validat în ceea ce face sau doar pentru că există.

Deși fiecare dintre ei își dorește cu disperare să fie apreciat și aplaudat, nu face nimic să aprecieze și să aplaude evoluția celuilalt. Fiecare așteaptă aplauzele și aprecierile, și pentru că nu le capătă, devine furios și îl huiduie pe celălalt. Care, la rândul lui, furios că este huiduit când aștepta de fapt aplauze, huiduie la rândul lui cât poate.

Și, iată, într-un cor triumfal de huiduieli, cei doi își duc relația mai departe, fiecare mâhnit la culme că este huiduit în ciuda prestației lui, niciunul în stare să aplaude primul, doar pentru că celălalt nu aplaudă primul.

Imaginea

Reclame

4 gânduri despre „Aplauze și huiduieli

  1. Mi s-a părut ciudat atunci când am văzut (auzit) aplauze la înmormântare, respectiv în cazul unor artişti. Iniţial, neobişnuit. De fapt, obişnuit, având în vedere că în timpul vieţii au primit aplauze…

  2. Nu e ca nu ar avea motive sa aplaude, pentru ca parti bune are fiecare dintre noi. Poate ca pur si simplu le lipseste motivatia si/sau dispozitia de a aplauda, stare in care e firesc sa se afle din moment ce au ajuns la dvs. Si atunci, cum functioneaza asta? Incepem intai sa aplaudam ca la diriga, chiar daca o uram cu toata dragostea, sperand ca motivatia va capata forma prin simpla prezenta fizica a gestului, sau actionam asupra cauzei care a generat indispozitia, astfel incat aplauzele sa fie o extensie frenetica a bucuriei interioare de a fi cu celalalt?

  3. … sau acționăm anumite acțiuni asupra cauzei, acțiuni percepute de celălalt ca huiduieli. Și, pentru că nu dorim să oferim aplauze când nu ne convine, rămânem cu lucrul neconvenabil și încercăm să acționăm asupra lui. Despre extensia frenetică a bucuriei interioare, mai la vale așa, mai încolo… câți oameni nu vedem în jur, ocupați să acționeze și să îndrepte cauze generatoare de indispoziție.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s