Al meu. Numai al meu.

Pornesc să scriu cu senzația clară că îmi scapă ceva. E o legătură pe care n-o văd. Dacă termin de scris și nu îmi dau seama ce, o să vă rog să mă ajutați cu comentarii.

Ieri a fost mare zi mare în cartier. A venit primăria să traseze dungi pentru delimitarea locurilor de parcare. Era un utilaj care făcea un zgomot de apocalipsă și era operat de doi inși. Treaba a durat vreo patru ore pentru o juma din locuri. Alea de pe o parte a străzii. Se pregătește cealaltă parte.

Primul meu gând a fost că uite ce de tichii de mărgăritar pentru niște chelii de janlucpicard (sau brus-uilis pentru neiubitorii de startrec). Chiar asta ne lipsea, de aia era orașul pe butuci și nervii tuturor pe moațe, că nu erau niște dungi pe asfalt, să știe fiecare unde să își bage mașina.

Pe urmă, mi-am dat seama că, fără primăria asta, nu mi-aș fi adus aminte de o recentă scenă din Edinburgh, văzută într-un parc. Asta ar fi cam ultima cestiune de care aș mai scrie când vine vorba de scoțieni. Măcar până la toamnă. Într-unul din parcurile orașului, cam pe sfert cât Carol, pe o iarbă de început de martie scoțian, adică un fel de iarbă veche și mâncată într-un noroi semiuscat, erau o ceată de borăcei de grădiniță. Erau vreo zece-cinșpe, supravegheați de vreo trei sau patru inse. Ce era cel mai interesant era că toată borăcărimea era adunată într-un fel de pătrat de vreo doozeci pe doozeci de metri, delimitat de niște benzi albe puse pe jos. Iar ei nu ieșeau de acolo, dintre dungile alea, din pătratul ăla. Săreau, se bușeau ca mieii, cădeau, se tăvăleau fără probleme în semi-noroiul ăla, alergau de colo-colo de te amețeau. Totul fără să iasă din pătrat. Am stat și am privit cale de câteva minute. La un moment dat, unul dintre ei, luat de avânt, a depășit granița, s-a oprit, s-au uitat în jur de parcă ajunsese în altă lume, a mers pe afară câțiva pași și pe urmă a reintrat în locul desemnat. Nu a plecat hai-hui de capul lui, că dacă tot a ieșit atunci ieșit e. S-a întors și a reintrat în destinul lui de copil scoțian din pătratul desenat de cei mai mari ca el.

E, cam aici încep să îmi dau seama că nu îmi dau seama. Care e legătura dintre astea două scene? Intuiția îmi spune că e ceva. Dar ce? Oricum, e cu bătaie lungă, pe dezvoltarea copilului spre adult. Dar și pe disperarea noastră de a ne delimita teritoriile. Noastre. Ale noastre și numai ale noastre. Și nu ale altora. Deloc ale altora.

Gândul mă duce la zorii istoriei, când nimic de pe teritoriul ăsta nu era al cuiva. Era de ajuns să apară șfara de fum pe deal și tot omul își lua ce era al lui, femeia, copiii, oale și ulcele, cățel și purcel și pleca în bejenie. Dar teritoriul? Dar pământul? Dar locul lui? Ăla îl lua? Ăla nu. Teritoriul rămânea la cheremul năvălitorului, care făcea ce voia cu el. Pleca sau rămânea, oricum teritoriul nu aparținea nimănui în vecii vecilor (sau, cum își amintește soră-mea cu siguranță, în vencii-vencilor).

O fi asta? O fi dorul omului de a avea teritoriul lui pe care să nu i-l conteste nimeni? Pentru care e dispus să plătească stăpânirii șaijde lei pe an? Oare de asta aud aproape zilnic claxoane de inși exasperați că a venit unul și și-a parcat rabla pe teritoriul lui? Oare de asta nu mai prididește liniștea și siguranța publică să se ducă la reclamații pentru încălcarea dreptului la teritoriul de depozitare a mașinii? Mașinile zgâriate cu cheia, mesajele insultătoare puse în parbriz, ventilele de la roată scoase, zbieretele, venele umflate la gâți…

Sau poate că disperarea asta de a ne marca teritoriul nostru, numai al nostru și al nimănui altcuiva, e reflexia spaimei noastre ancestrale de a ne vedea încălcat dreptul la teritoriul nostru, numai al nostru? Poate că în permanență îi bănuim pe ceilalți că vor să ne ia ce e al nostru, numai al nostru. Și atunci trasăm dungi clare, albe, plătite din banii pe care îi dăm ca să avem teritoriul nostru, ca să delimităm teritoriul nostru, numai al nostru. Pe care ceilalți îl încalcă cu regularitate. Iar ultrajul pe care îl resimțim când ni se încalcă teritoriul e cu atât mai mare cu cât dunga de pe jos e mai albă, mai ieșitoare în ochi, mai groasă. Adică ești chior, invadatorule, nu vezi că e locul meu, teritoriul meu și numai al meu? Cum îndrăznești să îmi încalci dreptul meu la teritoriul meu, doar al meu?

Și dacă toate vin din spaima noastră că vine cineva să ne ia teritoriul nostru, numai al nostru, oare o fi mai bine să îl educăm pe acel cineva să facă altceva în loc să ne ia teritoriul nostru? Poate o fi mai bine să trasăm copiilor dungi pe jos și să-i învățăm, de mici borăcei, că dreptul la teritoriul lor e ăla dintre dungi și că au voie până la marginea teritoriului și că se pot simți în siguranță acolo, între dungile alea, unde nu vine nimeni să le ia drepturile… Uite că termin de scris și nu mi-am dat seama de legătură. Nu știu. Chiar nu știu. Poate mă ajutați la comentarii, unde e teritoriul nostru.

Reclame

4 gânduri despre „Al meu. Numai al meu.

  1. Asa.
    Dunga. Cum o vede invividul? Pai, o vede? Vrea sa o vada? Daca o vede, o respecta? Daca nu o respecta din greseala, ca pustiulica iesit din patratel, se repliaza el? Sau se pune de-a latul si il doare la basca de toate dungile…
    Reguli, bun simt, limite, civilizatie, decenta, educatie, simt civic…sau libertatea intelesa gresit care duce la haos?

    Sau asa.
    Bucatica, dunga, bun sau persoana, nu ne place noua sa bagam pieptul in fata si sa spunem „Al meu. Numai al meu.”? Lasa ce a fost pana azi, acum e al meu si fac prapad daca indraznesti sa…Sa ce? Pai nu auzi, ca e al meu!

    Se pare ca pana si dunga are doua fete si ne lasa pe noi sa alegem cum vrem sa o folosim.

  2. Pai ce sa facem si noi dupa 45 de ani de colectivizare? Trebuie sa ne luam revansa, sa ne delimitam proprietatile. Desi situatia nu e atat de diferita, ca pana la urma locul de parcare e tot al statului si noi il inchiriem pentru privilegiul de a nu ne stresa. Desi in ziua de azi romanul este nonconformist si regulile pot fi usor incalcate. Soooo, long stori sort….uatevar. Noi sa fim sanatosi!

    Cred ca educatia copiilor in spiritul respectului pentru limite e importanta. Desi asta nu e universal valabil. Limite ale decentei, ale respectului, ale violentei etc. Nu limite ale creativitatii, dorintei de autoperfectionare etc.

    In lumea asta deschisa, proprietatea se apropie mai mult de vremurile imemoriale amintite. Oamenii pot trai in multe locuri fara a detine ceva si asta este perfect acceptabil pentru ceva numar de oameni care nu intra in categoria homles ci rentarz.

    -ghiocel32

  3. Bun. Și ce ziceți de chestia asta cu copii care au voie în anumite limite să se miște? Poate fi asta o metodă de urmat și la noi? Să învețe de la vârste mici să nu iasă din perimetrul alocat? Ce facem cu exprimarea, cu inventivitatea, cum zice ghiocel, cu transformarea în sclavi ai regulilor? vrem o ceată de roboți consumeriști? vrem haosul actual care răsare din nerespectarea limitelor? Chiar nu știu. O fi și alt frame de referință în afara coordonatelor ăstora?

  4. Perimetrul alocat copiii scotieni, nu este cu nimic mai mult decat parcurile ingradite de la noi, unde ii mentionez copilului ca are libertatea de miscare doar in spatiul respectiv pentru ca in afara acestuia sunt diverse pericole. Pana la urma nu ii induci decat limitare geografica, nicidecum nu ii limitez zona de imaginatie sau creativitate in joc.
    Daca ne gandim la regula ca la o forma de limitare, personal cred ca este eronat. Regula o vad de fapt o forma de ordine ce duce pana la urma la satisfacerea proprilor nevoi. Sa ne gandim logic, in trecut existau cutume ale locului, apoi au aparut legi ( reguli, cum le numesc eu). Nevoia evolutiei sociale au dus la aparitia acestora… Echilibrare si stabilizarea sau mai bine spus civilizarea sociala.
    Regula este regasita in mediul social in aproape tot ce facem…contract de munca in care ai clar obligatii nu doar drepturi, contracte comerciale, etc… Dar sunt si reguli impuse de legislatie. Toate aceste reguli au pana la urma rolul de a crea o ordine sociala. Nerespectarea acestora cum bine stim sau ar trebui sa stim au consecinte.
    Eu nu cred de fel ca regulile imi limiteaza existenta creativa, imaginatia sau evolutia. Nu cred sa fi auzit de reguli in care este interzis sa te exprimi liber…sa gandesti liber ( poate in tarile comuniste..dar chiar si acolo sunt exceptii).
    Atata timp cat regula nu limiteaza gandul si forma lui evolutiva, de ce ne-am lamenta? Robotizarea ar aparea daca ne-am autolimita doar la reguli, fara gand si simtire, greu de crezut ca se poate realiza…
    Poate ca si regulile sociale, cum ar fi in cazul prezentat mai sus, trasarea acelor linii in parcare sunt poate involuntar cerute de „noi cetatenii” tocmai pentru a evita urlete si nemultumiri frecvente… Pana la urma noi suntem cei care cerem reguli si iar reguli, chiar daca ne lamentam de existenta lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s