Vă rog, băgați-mă-n seamă!

De câteva minute am o monedă care se învârte ca proasta în proasta mea de minte și nu se decide odată să se decidă despre ce să scriu. Am un subiect despre un copil care a fost de foarte mic tratat ca special și care folosește asta ca să obțină ceea ce vrea. Dar am și un subiect despre un fost copil care cerșește acum, ca adult, criticile celor din jur și e dezamăgit când nu le primește. Care să fie, care să fie… Contravirgulă, Ene, aia să faci, zice moneda, că dacă te făceai romancier făceai și tu contrapunct… Acum să ne vedem cum ne descurcăm. Eu să scriu contravirgulă, voi să înțelegeți ceva…

Copilul care e copil acum are o problemă de sănătate și, de când era mititeluț, a fost tratat foarte cu mănuși. Are nevoi speciale de relaționare, are nevoie de un mediu special, are nevoie de tratamente intensive și permanente, are nevoie de mai multă atenție din partea părinților comparativ cu alți copii. În ultimii ceva ani, problemele lui speciale s-au ameliorat simțitor și a început să se comporte foarte aproape de ceea ce fac alți copii fără probleme de sănătate. Asta în primul rând datorită atenției părinților. Care au fost și destupați la creieri, care au avut și posibilități și care, și când nu au avut posibilități, au făcut așa încât să aibă posibilități. Să fie disponibili, să aibă răbdare, să se sacrifice pe ei, să dea bani de tratament, să își ajusteze comportamentul ca să corespundă cerințelor copilului, să fie veseli când le venea să urle sau să țipe, să stea cu el când aveau chef de altceva.

Copilul care a fost copil mai demult se nimerește într-un grup de oameni adulți, strânși benevol și voluntar, care se joacă de-a creatul de opere vizuale. Totul e o joacă, oamenii se simt bine, socializează, petrec niște ore pe săptămână făcând altceva decât rutină. La sfârșitul întâlnirilor își compară operele create de fiecare dintre ei, se complimentează, se congratulează, își fac sugestii reciproce de îmbunătățire, se camaraderesc între ei.

În viața copilului care e copil acum apare un eveniment mai special, așa că atenția părinților acordată lui se deplasează brusc spre un punct de interes diferit de copil. Pentru prima oară de când se știe, copilul se trezește fără atenția totală a părinților. Și ghici ce. Copilul regresează spre stadii anterioare ale vieții lui, re-„câștigă” niște manifestări ale bolii demult depășite, reîncepe să se comporte ca un copil bolnav care are (pe bună dreptate) atenția totală a părinților. Care se trezesc brusc într-o situație fără ieșire. Noul eveniment survenit chiar le solicită mare parte din atenție, iar copilul redevenit bolnav le solicită toată atenția. Cum să împarți un tort, care odinioară revenea doar unuia, în două? Cum să faci asta fără să protesteze deținătorul inițial (și în mintea lui singurul îndrituit) al tortului?

Când ceilalți parteneri adulți se duc să vadă opera lui vizuală, copilul care a fost copil mai demult le spune spășit, vinovat anticipat: Vă rog, criticați-mă! Cumva, singura apreciere pe care o vede posibilă vizavi de realizarea lui e critica. Asta e ceea ce așteaptă el când cineva se uită la ceea ce a făcut el. Doar critica. Și firesc, e dezamăgit de aprecierile celorlalți. Încearcă să mai reducă din aprecierile pozitive (vă rog, știu că nu e cazul, nu mă mai lăudați, e un nimic pe lângă ce ați făcut voi), iar când ceilalți nu spun nimic de rău, începe să le sugereze el critica pe care ar fi trebuit ei să o performeze (uite, aici am făcut aiurea, dincoace trebuia să fac altfel, aici e câh, dincolo e prost). Continuând să primească aprecieri, rămâne dezamăgit, frustrat și confuz: Cum să greșească mai tare data viitoare ca să fie, în sfârșit, criticat?

Indiferent de problema de sănătate, copilul care e acum copil se comportă ca un copil. Datele oferite de comportamentul părinților îi conturează propriul portret: un copil cu probleme. Așa că el folosește asta ca unica lui armă în fața urgiei. A pierdut atenția părinților? Da. Cum să o recâștige? Simplu. A avut el toată atenția când era bolnav copt? Da. Deci, dacă redevine bolnav copt, va recăpăta atenția lor. Va redeveni copil cu nevoi speciale, la nevoie întreaga viață, doar ca să aibă această atenție. Pentru că e singurul fel în care el se poate vedea pe sine. Pentru că e singurul fel în care părinții l-au văzut și i-au dat de înțeles că îl văd.

Copilul care a fost copil mai demult a învățat, de când era copil mai demult, că tot ce face el e câh. Putem doar specula prin inferență: un părinte pasiv și fără putere, care îl lăuda la greu și inutil, și un părinte aspru și nerecompensator, puternic și puțin disponibil, plin de critici și de observații. Iar singura atenție pe care copilul o căpăta atunci de la părintele cel puternic era critica. Omniprezentă, ubicuitară și peste tot. Eternă, permanentă și tot timpul. Așa că, pentru a proteja imaginea părintelui în mintea sa, copilul decide că asta e felul corect de a i se acorda atenție: critica. Iar ce le spune camarazilor strânși în jurul operei lui este: Băgați-mă-n seamă. Dați-mi atenție! Din păcate, singura expresie verbală posibilă, automată ca reflexul rotulian, este: Criticați-mă! Iar când nu e criticat, e nasol. Nu a primit atenția dorită. Nici nu-i trece prin cap că poate părintele lui a procedat greșit. Doar e părintele lui, nu?

Reclame

Un gând despre „Vă rog, băgați-mă-n seamă!

  1. Critica parintelui ca forma de atentie…”eternă, permanentă și tot timpul”…ne distorsioneaza si transforma in cersetori de pumni in plex. Intentii bune, rezultate dezastruoase.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s