Despre școală și pești ne-alpiniști

Evident încântată de postarea mea anterioară, doamna cu copilul în clasapatra mă mai aprovizionează cu o porcărie, trimisă pe uațap, invitație implicită, dar fermă, să mai bag o postare la temă. Așa că facem contrapunct, în timpul săptămânii ne luăm de sistemul actual de dezumanizare, în uichend scriem de oameni. Un fel de contrapunct. Să vedeți când ajungem la contravirgulă, cum va fi peste trei sâmbete.

Acum. O să vă rog să priviți cu atenție figura de însoțire. E pentru prima oară de mult timp când nu răscolesc prin net după ceva adecvat. E doar poza trimisă de doamna mamă de clasapatra, puțin cropuită. E o problemă de… să zic matematică? Sau trigonometrie? Sau algebră? Sau de perspicacitate? E de penultima pagină a unei reviste de pe vremuri, la rubrica Probleme de inteligență, lângă Problema de șah?

Pentru un ins ca mine, extrem de modest, dotat cu o uimitoare mobilitate a minții și cu o extraordinară capacitate de a descifra meandrele concretului din mintea umană (am menționat extrema modestie la început, nu?), soluția e absurd de ușoară. Peste fix cinci secunde problema era rezolvată. Mai ales că indiciul 121 și 212 era cacaoa de pe colivă. Răspunsul final: 999. Ce premiu capăt?

Stau însă și mă gândesc la un copil de 10 ani. Cam cum rămâne el în fața unei asemenea probe? Cât de perplex? De câte ori trebuie să citească textul problemei ca să, eventual, înțeleagă ce vrea aia? Nu a mai văzut niciodată, probabil, configurații. Cu atât mai mult configurații cu cifre. Un hexagon cu laturi inegale e net mai anxietant decât unul cu laturi egale. Niște numere cu trei cifre sunt și ele destul de descurajante. Presupun că în clasă nici nu li s-a arătat cum se rezolvă asemenea configurații. Practic copilul e în fața unei provocări complet necunoscute, iar reacția mai mult decât normală și previzibilă este cea a unei căprioare surprinse prima dată pe șosea de farurile unei mașini. Freeze. Adică îngheață. Nici flight, adică nici fugă, nici fight, adică nici luptă. Doar îngheață. Amintiri din vremurile când era pui și când, la orice stimul necunoscut, rămânea nemișcată, deci cât mai puțin sesizabilă. Neavând schemă de fugă sau luptă, îngheață.

La fel și copilul de școală. Este confruntat cu un stimul necunoscut, deci amenințător. Și cu atât mai amenințător cu cât este mai necunoscut. Nu are indicii, nu i s-a arătat cum să facă. Cum să o abordeze? Mânere nu are. Curele nu are. De unde s-o apuce? Cum se simte un copil confruntat cu așa ceva? Mai ales că, de acasă, i s-a inoculat credința că la școală e bine și înveți lucruri strașnic de interesante. Dacă aș fi copil m-aș simți groaznic de păcălit de părinții care m-au trimis să învăț chestii faine aici la școală, unde de fapt mi se spune, prin asemenea provocări de nerezolvat, că sunt prost. Nici măcar o clipă nu-mi trece prin minte că școala mă consideră prost pentru că sunt un pește care nu știe să se cațere în copac. Și că, de fapt, prost e autorul unor asemenea manuale otrăvite, precum și onor ministerul care aprobă otrăvirea minții copilului. Zic prost ca să nu spun răuvoitor sau atentator la sănătatea sufletească a unor copii. Da, domnule minister?

Pentru că mie, copilul de școală, nu mi se spune: uite, așa se face o asemenea problemă. Uite, așa gândești în fața unei asemenea provocări. Uite, de aici începi rezolvarea. Uite, așa gândești mai departe. Uite, aici e locul unde poți greși. Uite, ăsta e rezultatul final. Hai să mai facem una, tot așa, împreună, pe urmă alta o rezolvi tu cu mine lângă tine, pe urmă o să faci tu singur și doar dacă vei avea nevoie de ajutor o să mai vin și eu.

Doar: Ai de făcut până mâine de aici până aici. Cum? Te privește. Întreabă și tu părinții. Că doar și ei trebuie să se asocieze efortului școlii, trebuie o cooperare școală-părinți. Adică? Adică școala dă probleme care depășesc capacitatea copilului de a le rezolva, iar părinții, în timpul liber, după ce vin de la serviciul lor unde școala nu cooperează, sunt nevoiți să le explice copiilor (asta dacă au cât de cât talent pedagogic și dorința de a face și altceva decât a scrie rezolvarea pe care copilul o copiază în caiet. Copy-paste…).

O să închei furibunda diatribă de azi povestind de un tânăr aflat în ultimul an de liceu, care spunea plin de obidă: Ce folos de primii ani de acasă, în familie, când am fost crescut plin de încredere în mine. Am ajuns la școală, iar acolo mi s-a spus, timp de 12 ani, că nu e nimic de capul meu. Iar acum, la sfârșit, cu creierii deja mucificați și fără încredere în mine, mi se spune: Ești bun de muncă, și asta doar datorită școlii, care te-a făcut om!

 

Reclame

2 gânduri despre „Despre școală și pești ne-alpiniști

  1. Realitatea generatilor actuale de scolarei, ce isi bat capul cu probleme create de proprii pedagogi…sau poate, de sistem in sine…bolnav, saracul.
    Lucruri bune pot venii pentru generatiile urmatoare, daca ne trezim si luam atitudine.
    Adevarate ultimele postari…adevarate semnale de alarma… Iaca asta, da atitudine, un inceput bun… sa continuam.

    O dilema am totusi…rezultatul postat ieri era 1998..ma si intrebam ce imi scapa… Ma insel?

  2. Aș fi tentat să spun că am pus rezultatul la fentă. Nu. Am înmulțit 333 cu 6 în loc de 3, că așa sunt eu repezit. Nu ți-a scăpat că sunt repezit. Și nu te înșeli.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s