Reflexul de corectare

Ziceam în postarea trecută ceva de reflexe, de lucruri pe care le facem fără să gândim și fără să avem de ales. Tot așa mușchiul cvadriceps, dacă e pocnit cu ciocanul în tendonul cu care se leagă de tibie, nu stă să se gândească dacă să se contracte sau nu. E pocnit, se contractă. Acțiune și reacțiune. Aceeași acțiune și, garantat, aceeași reacțiune, indiferent dacă vrei sau nu. Și reflex nu înseamnă doar comportament. Atitudine, mimică, așteptări și speranțe, toate devin reflexe când nu le mai gândim și suntem pe pilot automat și ne trezim avându-le fără să știm de ce.

Sintagma de reflex de corectare am întâlnit-o destul de recent, făcând niște prezentări. În engleză se cheamă righting reflex, adică reflexul de îndreptare. Dar limba română e versatilă, și îndreptare putea suna și ca îndrumare (mă puteți îndrepta spre e echivalent cu mă puteți îndruma spre). Iar reflexul cu pricina nu duce deloc cu gândul la îndrumare. Așa că am ales corectare. Adică e ceva greșit și corectezi.

Eu cred că unul din principalele motive pentru care Statele Unite sunt unde sunt (nu acum, ci în general) e că, la nivel național, oamenilor, începând cu stadiul de bebei, li se spune ce buni sunt. Și ai alt curaj când cineva îți spune că ești bun, chiar și pe o bucățică infimă din ce faci, și îți vine să încerci lucruri noi cu alt avânt când ai o părere bună despre tine, clădită pe părerile bune venite despre tine dinspre ceilalți.

Probabil și din cauza asta, reflexul nociv de corectare a fost și atât de studiat la ei. În principiu, reflexul de corectare este ceva ce are fiecare om într-o măsură mai mică sau mai mare. Este tendința automată a oricărui om de a corecta pe alt om în ceea ce face, ce spune, ce simte. Pentru că se pune pe sine în locul celuilalt și spune cum ar face, simți, gândi el, și automat asta devine singura cale bună. Automat, calea celuilalt nu e bună și celălalt trebuie corectat, adus pe calea cea bună.

Adică, indiferent ce spune, face, simte un om, există la măcar cineva de lângă el reflexul de a-l corija. Nu faci bine, nu spui ce trebuie, nu simți așa cum ar trebui. Uite cum ar trebui să faci, să spui, să gândești, să simți.

Adică eu fac mai bine ca tine, eu gândesc mai bine ca tine, eu spun ce trebuie, nu ca tine, eu simt cum trebuie, nu ca tine.

Și atunci, omul cu reflexul de corectare îl corectează pe celălalt apropo de ce spune și face, ce simte și ce gândește. Iar formulele prin care se manifestă reflexul de corectare sunt fără număr, unele atât de ascunse printre cuvinte încât nici nu se sesizează. Important e mesajul transmis, cel sesizat de fiecare din noi inconștient, cel care ne face să intrăm în dispute pentru a dovedi dreptatea noastră, singura pe lume, corectând corecțiile celuilalt, vorbele lui, gândurile lui, simțirile lui, faptele lui.

Și îi auzim pe ceilalți spunându-ne și deranjându-ne (din reflex), și ne auzim spunându-le și deranjându-i pe ceilalți (din reflex):

Dar de ce faci așa? Dar fă și tu altfel, Eu în locul tău aș…, O fi și așa, dar eu cred că…, Păi nu e bine așa. Chiar așa să fie? Păi eu cred că ar trebui ca tu…, Hai dă-te la o parte să îți arăt eu! Ți-am zis eu că…, Ai văzut că a fost cum am zis eu? E, ce ți-am zis eu? Știam eu că…, Hai nu mai fi și tu așa…, E, lasă că nu e chiar așa…, Fii și tu mai…, Hai că nu e chiar cum zici tu…, Hai mai repede, ce tot te moșmondești atâta? Mai încet, ce atâta grabă… Dă spre dreapta, nu spre stânga… Uite cum ții chestia aia în mână, păi așa se ține? Mergi pe acolo, nu pe unde te duci tu.

Oamenii sunt, din păcate, sclavii prea multor reflexe de genul ăsta. În varianta extremă,  vorbim de acei Ghiță-contra, cei care nu sunt de acord din start cu altceva decât cu ei înșiși. Cei care dau lecții tuturor, despre orice. Ei știu tot despre orice. Știu și le spun și celorlalți cum trebuie să facă, ce trebuie să spună, cum trebuie să gândească, cum trebuie să se simtă. Redus la simbol, mesajul lui Ghiță-contra este unic: eu sunt mai ok ca tine care nu ești ok. Asta nu înseamnă că el devine ok, ci că doar e mai ok. Să fii mai ok decât unul non-ok o fi bine, dar nu suficient. Așa că Ghiță continuă să dovedească celor din jur cât de proști sunt ei și cât de deștept e el pe lângă ei, niciodată mulțumit de sine, mereu dornic să (își) arate cât de bun e el, mereu în comparație și competiție cu alții, pe care îi consideră din start non-ok.

Iar despre anti-Ghiță (pentru că există și d-ăștia) ceva mai altădată.

Ilustrația

Reclame

5 gânduri despre „Reflexul de corectare

  1. Intradevar, am fi ipocriti sa spunem ca in fiecare dintre noi nu exista acest Gica contra (asa cum ai numit reflexul corector), macar 1%, asa de modestie. Poate fiind atat de evident in noi si am ignorat forma lui ca reflex, multi considerandul bine spus de tine adevar propriu, fara a constientiza si accepta ca aceasta forma incisiva de corectie poate duce pana la crearea unor forme de conflict intre persoane.
    Caz rea,in care un el se considera atat de superior si cunoscator in tot, incat a facut presiuni asupra partenerei sale in orice miscare…nu citesti ce citesc eu, nu simti ca mine, nu imi plac prietenii tai…ar fi bine pentru tine sa renunti la ei. Oare e corect sa incercam sa-i schimbam pe cei de langa noi, i-am mai placea catusi de putin daca ne-am vedea in oglinda prin prisma lor….perfect de imperfecti. Stiu, suna aiurea. Constientizarea acestei forme reflexorii vreau sa cred ca este un pas spre evolutie (cum bine m-ai corectat anterior, evadarea, intradevar ar duce doar la fuga…). Atata timp cat crezi cu tarie ca nu tu esti problema si doar cei din jur au o problema, te imbeti cu apa rece. Hai sa fim constienti de faptul ca reflexul corectie poate ranii, al naibi de rau. Tempo…

  2. Acu, mai e posibilă o explicație: dorința micului copil ca realitatea să fie așa cum vrea el, iar orice inadvertență cu dorințele lui îi stârnește revolta, dorința de corectare a unei realități injuste. Iar dacă omul vrea ca persoanele din jur să fie așa cum vrea el să fie, atunci el chiar spune asta, și îi corectează pe ceilalți să fie cum vrea el. Când încetează? Când e mulțumit copilul că realitatea e aidoma celei dorite de el. Adică niciodată. Aș opina că reflexul se atenuează odată cu maturizarea, când apare, sau ar fi de dorit să apară, live and let live.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s