Arc reflex, act reflex, reflecții

Problema mea actuală e alta decât de obicei. Știu de unde să încep, dar am serioase dubii de îndoială că o să vă placă suficient ca să citiți mai departe. Dacă aveți încredere, veți vedea că.

Baza fundamentului e descrierea unui arc reflex. Anume cel rotulian. Dacă lovesc suficient de tare cu un ciocănel tendonul de sub rotulă, întind niște receptori de presiune, care comunică faptul că au fost deranjați până la niște neuroni din măduva spinării. Acolo informația este transmisă la alți neuroni, tot din măduva spinării, câțiva milimetri mai departe, și se descarcă un impuls care este transmis spre mușchiul coapsei care se contractă și trage de gambă și o ridică. Mecanismul, cum puteți observa din descrierea scurtă, dar vioaie și succintă, are loc doar de la brâu în jos. Oricum nu implică în niciun fel creierașul. Reflexul ăsta are diverse roluri, care de care mai important, în mers, menținerea poziției bipede și alte alea pe care nu le știu. Important e că și la un om decerebrat reflexele de genul ăsta funcționează, și încă prea prea.

Bun. Dacă ați răbdat până aici, mai avem puțin și ajungem. Un reflex este ceva ce organismul face fără să aibă control conștient și voluntar. La apariția unui stimul care acționează pe un anumit receptor al organismului, organismul reacționează prompt și adecvat, totul având ca scop adaptarea la stimul și supraviețuirea.

Organismul viu e zgârcit. Nu irosește resurse aiurea, fără rost. Realizează maximum prin minimum de cheltuială. Are rost să folosesc și creierul pentru reflex? Nu. Pot să fac reflexul fără creier, doar cu măduva spinării? Da, pot. Atunci, să las creierul în pace, să-și vadă de ale lui. Și gata.

Reacțiile creierului sunt cumva la fel. Dacă apare evenimentul A, apare emoția B, gândul C și reacția D. La începuturile creierului, procesul e lentuț, e nevoie de multe încercări și de multe litere cu eșec până când evenimentul A produce de obicei emoția B, și nu Ț, gândul C și nu Y, reacția D și nu &.

Mintea omului e zgârcită. Dacă poate să funcționeze minimal pentru supraviețuire, așa face. Cu timpul, mintea își face propriile scurtături ale procesului, așa că în final evenimentul A produce reacția D, iar omul nu mai știe care e emoția B și gândul C care stau la mijloc. Doar se constată făcând D când se întâlnește cu A. Uneori chiar se întreabă de ce continuă să facă D, deși de multe ori nu-i place. Chiar își propune să facă D”, sau # sau * sau Â, dar de fiecare dată face D. Pentru că e pe pilot automat, pentru că a pierdut emoția și gândul intermediare. Pentru că animalul a preluat controlul și animalului nu-i pasă de gânduri și emoții, ci doar de supraviețuire. Iar animalul a văzut, din experiențele anterioare, că reacția D îi asigură supraviețuirea. Deci, D să fie. D îmi afectează confortul? Păi de aia îi arde unui animal? D îmi alterează imaginea de sine? Tâmpenii. D îmi face război în suflet? Aiureli. Calea bătută e sigură, cu D nu am murit, orice altă reacție e nouă, deci riscantă, deci să rămână D.

Dacă punem un obstacol în fața gambei, reflexul rotulian face gamba să se lovească de fiecare dată de obstacol. Indiferent ce vânătăi apar, indiferent cât doare, reflexul rotulian e acolo și face gamba să se miște dacă este lovit tendonul potrivit. La fel funcționează și reflexele minții umane. Chiar dacă știe, din experiență, că va fi lovită, când apare A, reacționează D. Reflexul e mai puternic, preia controlul și produce D, indiferent că D ne produce supărare, frustrare, afectarea confortului, lovire de obstacol.

Hai să aplicăm cele atât de academic expuse până acum și la relații: Când x se vede cu Y (am schimbat tastatura, merge Y) prima oară, cei doi bâjbâie pentru că mintea fiecăruia nu are mecanisme de raportare la celălalt. După un anumit număr de interacțiuni, cei doi învață prin încercare și eșec să se raporteze unul la altul, iar mintea fiecăruia învață rolul din relație și replicile aferente. Așa că totul devine în majoritatea timpului un reflex, replicile și atitudinile sunt automate, posturile și raportările sunt la fel, iar interacțiunile au aceeași finalitate. Indiferent dacă le place sau nu lui x și lui Y această finalitate, ea nu poate fi alta câtă vreme amândoi sunt în interacțiune reflexă, iar replicile lor sunt aceleași, ca ale actorilor pe scenă, condamnați să ajungă de fiecare dată la același final al piesei, indiferent de punerea în scenă și de voința lor. Iar dacă x și-a creat raportarea la Y când era copil, reflexul minții îl face să fie copil față de Y și după ce crește și devine ditamai X-ul adult.

Am constatat la mine că, scriind despre reflexe, mi-au venit niște idei suplimentare. Așa că, pentru data viitoare se pregătește reflexul de corectare. Ta-na-naaa!

Ilustrația

Reclame

5 gânduri despre „Arc reflex, act reflex, reflecții

  1. Aștept cu maxim interes reflexul de corectare…da, pâna atunci, mă întreb oare cum se poate să fie tot reflex? De data asta nu trece prin B și C? Nu este voit, premeditat, plănuit ca să-l poată combate pe reflexu alălaltu’?

  2. M-a pus pe ganduri…grele, postarea de mai sus.
    Cum putem sa recunoastem ca este reflexoriu ce facem ca indivizi….poate ne dam seama ca suntem de multe ori in cauza insa nu realizam cat de des ne lasam creierul sa ne limiteze existenta si relatia cu cei din jur. Au, ce monotonie de cuplu… Au, ce viata banala am…nu fac nimic special sunt doar eu. Aiurea, am realizat de curand ca nu faceam nici un efort de a iesi din”confort”,bizar, dar adevarat. Da, si x micut se face mare si reuseste de multe ori sa ramana in umbra lui Y, din diverse motive, fie tot din afurisitul de confort…
    Important este sa nu ramanem blocati in limita reflexorie a creierilui si sa gasim calea spre evadare. Nu generalizez, este doar opinia mea.
    Multumesc, pentru imbold. Astept cu interes urmarea…

  3. Da, o chestie pe care ar fi meritat să o spun e că există posibilitatea blocării reflexului rotulian. Dacă țin mușchiul încordat, receptorii de presiune sunt deja excitați și nu mai răspund la lovitură. Blochez reflexul făcând voluntar ce vrea reflexul să fac involuntar. Rezultatul e că țin doar mușchiul încordat, tibia nu se mișcă, nu dau în ariciul plasat strategic în fața degetelor. Ia încearcă să vezi că merge. Și merge și pe altele, important e să îți dai seama care e reflexul și în ce lovești cu piciorul.
    Și parcă nu aș zice evadare. Evoluție poate?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s