Biserici și spitale. Dar școli?

Acum un an, consecutiv unui mare dezastru Colectiv, a devenit evidentă lipsa protocoalelor de intervenţie a sistemului medical în caz de mulţimi de oameni afectaţi. Cam la fel cum canalizarea multor oraşe dă chix major în faţa unei ploi de nota 6. La acel moment a apărut imensa întrebare: Unde sunt spitalele noastre? De ce nu sunt mai multe? De ce nu sunt mai bine utilate? De ce nu sunt mai mulţi medici şi mai multe asistente?

Aproape imediat după aia a apărut o întrebare colaterală: De ce construim biserici, de ce nu construim spitale? Statistici înfiorătoare cu numere astronomice de biserici şi microscopice de spitale.

De ce construim biserici şi nu spitale? Evident, nu se pune și întrebarea: Ce oameni punem să muncească în acele spitale pe care ar trebui să le construim? De parcă construirea clădirii unui spital garantează şi apariţia unor doctori şi asistente care să îl populeze. Sau de parcă intrarea unui bolnav în clădire garantează automat vindecarea lui.

Salt: Eu am fost norocos. În cei doişpe ani de şcoală generală şi liceu, am învăţat un singur an după masă. Doar clasa a noua. Între noi fie vorba, dar nu mă spuneţi lu mama, am bătut toate recordurile la neînvăţat nimic şi pierdut vremea în anul ăla.

Nu ştiu şi nici nu mă interesează când a apărut ideea de şcoală după-amiază. Presupun că undeva la începutul anilor 1970, ca şcolile să facă faţă puhoiului de decreţei care împlineau 6 ani. Adică cei din clasele mai mari, având vina că părinţii lor nu aşteptaseră, pentru a-i confecţiona, decretul cu avorturile interzise, au fost puşi să înveţe după-amiază, iar mulţimea de borăcei de 6 ani, printre care şi eu, a fost dusă la școală, câte 40 de borăcei într-o clasă, în fiecare dimineaţă. Cu toate urmările asupra procesului de învăţare, că una faci cu 25 de copii şi alta cu 40. Asta v-o spune orice învățătoare.

Şi, pentru că decretul continua să fie în vigoare, au apărut mulţimi de copii şi în anii următori. Iar borăceii de la început au crescut borăcuţi şi au trecut să înveţe după masă, să facă loc noilor borăcei.

De ce? pentru că şcolile fuseseră făcute pentru a face faţă unei anumite natalităţi. Iar cretinul ăla, când a dat decretul, nu s-a gândit că peste 6 ani o să aibă nevoie şi de şcoli unde să-i pună. Sau poate s-a gândit că la Canal şi la cules de porumb nu ai nevoie de şcoală.

Întrebaţi orice cadru didactic despre dezavantajele şcolii după prânz. De la cele personale, la cele absolut generale. Nu le scriu aici, că nu mai ajung unde doresc să ajung.

În primii patru ani Ioana a mers dimineaţă la şcoală. Ritualul era aşa: o trezeam pe la şapte fără un sfert, adică intram la ea în cameră. Când auzea uşa se întorcea pe burtă în somn şi zicea: Măsă. Adică să-i fac măsăgiuţ. Îi spuneam: Ştii, am mâna rece. Zicea mai tare puţin şi cu ceva insistent în voce: Măsă! Şi îi făceam un fel de masaj pe spate, vreo două minute, în timp ce îi spuneam neconvingător: Hai, scoală-te să mergem… Întrerupeam masajul şi auzeam: Mai! Adică mai fă. Mai făceam un minut, după care, deşi auzeam Mai! mă ridicam şi îmi vedeam de treabă. La fel şi ea.

Timp de patru ani, cu foarte puţine excepţii, ăsta a fost ritualul nostru şi doar al nostru pentru începutul unei zile. Era momentul în care aveam contact fizic, părinte şi copil, şi ne bucuram de el. Şi era momentul în care ne reînnoiam legătura sufletească.

Când a început clasa a cincea, a început şcoala după-amiază. Deja nu era uman să o trezesc la 7 dimineaţa. Am mai încercat câteva zile, dar era obosită şi o lăsam să doarmă. Şi nu îi mai făceam măsă decât sâmbătă şi duminică dimineaţă, dacă nu eram plecat, şi nu mai auzeam Mai! şi nu prea am mai avut contact fizic direct. Şi nici contactul de suflet nu a mai fost ce era înainte.

Şi abia târziu mi-am dat seama de asta. Şi abia târziu mi-a spus şi ea ce gol a simţit că se trezea singură şi fără mine care să-i fac Măsă.

Aşa că uite ce ne-a luat nouă şcoala făcută după-amiază, pentru că nu există destule şcoli ca toţi copiii şi toţi profesorii să facă şcoală atunci când e de făcut şcoală.

Biserici? Spitale? Nu de biserici şi spitale ducem lipsă. De şcoli ducem lipsă. De şcoli unde copiii să înveţe doar dimineaţa, când e vreme de învăţat lucruri şi vreme de predat lucruri. Ce facem cu şcolile după ce pleacă din ele elevii? Le lăsăm să se odihnească şi le păzim să nu vină barbarii să le umple de seringi hipodermice și de chiștoace de jointuri. Şi lăsăm copiii să se odihnească şi să se joace după-masă.

Dacă e ceva ce urmaşii acestei populaţii au nevoie, acest ceva nu e o biserică sau un spital. E o şcoală unde să se ducă de plăcere, de la 9 dimineaţă la 2 după masă. Urmaşii acestei populaţii nu duc lipsă de locuri unde să stea în genunchi sau pe spate. Au nevoie de locuri unde să stea drepți, cu capul ridicat.

Ilustrația: Generala 3, Pitești, unde am învățat opt ani doar dimineața. Și era bine.