Cum îți trăiești viața, femeie?

Femeia cu care vorbesc nu are nimic ieşit din comun. Are gen şaijde ani şi e trimisă de o colegă de la cardiologie pentru anxietate. Sunt norocos, am măcar un capăt de fir de care să trag.

-Şi cam ce vă supără, doamnă?

-Păi, să vă spun. Am aşa o nelinişte în corp, mai ales când cei din familie sunt plecaţi pe undeva, sau dacă întârzie, sau dacă nu dau un telefon să ştiu pe unde sunt, imediat intru aşa în trepidaţie, am un tremurat pe interior, la exterior nu se vede, dar simt ca un tremurat în mine. Când îi văd pe toţi acasă, mă simt şi eu mai bine.

Şi pe urmă, eu stau cu fata mea şi cu soţul ei, dar şi cu doi copii ai lor. Şi mă cam supără…

-Nu vă ascultă nepoții?

-Aa, nu, doar că se ascund prin casă ca să mă necăjească şi eu nu îi găsesc şi intru în panică, mă gândesc să nu fi plecat pe stradă, deşi ştiu că nu au cum, dar tot am impresia că i-am pierdut şi mă sperii groaznic. Pe urmă ar mai fi şi băiatul meu, care o cam ia pe şpriţ, ştiţi, nu des, Doamne-fereşte, dar de fiecare dată mă consum şi mă frământ, şi îi tot spun să nu mai bea… şi degeaba, promite că nu mai face şi pe urmă iar, când îi dau telefon, imediat mă prind că a băut, şi iar îi spun şi el iar îmi promite, şi tot aşa… şi ca mamă, na, cum să nu te frămânţi când vezi la copilul tău asta.

-Dar problemele dumneavoastră, doamnă, problemele dumneavoastră proprii care sunt?

-Păi eu nu am probleme. Problemele mele sunt cei din familie şi problemele lor.

-Aşa a fost mereu, problemele dumneavoastră au fost de fapt ale altora?

-Ăăă… cam da, ce să zic.

-Păi sunteţi norocoasă, să nu aveţi niciodată probleme personale, să le trăiţi mereu pe ale altora.

-E, nu că nu am avut, dar mereu ale altora au fost mai importante. Pe ale mele nu le-am băgat în seamă.

-Cum adică, nu le-aţi băgat în seamă?

-Păi da, că tot mereu m-am lăsat la urmă, ziceam să fac pentru ei şi o să văd eu când o să văd de ale mele, dar mereu mai apare câte ceva de făcut pentru ei…

-Păi e bine asta, nu? Sunteţi o sufletistă şi deloc egoistă, să vedeţi mereu de cei apropiaţi.

-Păi ştiu eu? Eu aşa m-am priceput să fac.

-Asta şi zic, nu e bine să fiţi aşa? Dar, voiam să vă întreb, chiar puteţi să rezolvaţi problemele lor? Adică, frământarea asta când ei, de exemplu, întârzie, sau când băiatul bea, ajută la ceva? Îi ajută să îşi rezolve problemele?

-Eee, nu, cum să îi ajute, dar ce să fac, dacă nu ştiu altfel?

-Păi dacă locul în care staţi şi problemele lor vă dau asemenea nelinişti, nu aveţi un loc în care să vă mutaţi fără probleme?

-A, ba da, am casa mea, dar cum să mă duc să stau singură acolo şi să îi ştiu pe ei că nu are cine să îi ajute?

-E foarte extraordinar cum reuşiţi să vă sacrificaţi viaţa şi timpul pentru problemele celorlalţi. Dar mi-a venit o idee: la sfârşitul vieţii, când o să vină întrebarea: Cum ţi-ai trăit viaţa, femeie? o să răspundeţi cum? Mi-am trăit viaţa frământându-mă pentru alţii şi pentru problemele lor şi neglijându-mi viaţa şi nevoile mele. Nu?

-Ă, cam aşa. Ce să fac, dacă aşa am fost de când mă ştiu.

-Vă daţi însă seama că toate neliniştile dumneavoastră vin de la neputinţa de a le rezolva altora toate problemele?

-Ştiu, dar ce să fac… dacă aşa sunt. Asta mi-e felul, să mă frământ pentru alţii. Aşa am fost  şi nici nu pot să mă schimb acum… Nici nu aş şti ce să fac pentru mine acum, şi cum să fac pentru mine când îi văd pe ei că suferă, cum să nu îi ajut?

-Păi, dacă vă daţi seama că neliniştile vin de la treaba asta, atunci totul e lămurit.

-Şi atunci îmi daţi un tratament, da?

8 gânduri despre „Cum îți trăiești viața, femeie?

  1. Și chiar a plecat cu tratament, pentru că asta voia și până la coadă asta e menirea unui psihiatru, oricât de nemaniac al rețetelor. Eu datoria mi-am făcut-o, să o avertizez să ia doar la nevoie. Acum, dacă o să le ia ca pe semințe… cineva trebuie să fie și dependent pe lumea asta.

  2. Vorbeam si eu cu cineva care avea o mentalitate similara. Am intrebat-o daca nu ar fi avut copii, o famile, etc ce i-ar fi placut sa faca. Mi-a raspuns ca i-ar fi placut sa cunoasca mai mult, sa citeasca, sa studieze. Si-a cumparat carti si a inceput sa isi cumpere haine si cercei. A fost o schimbare frumoasa. Si copiii s-au bucurat mai mult pentru asta decat de o eforturile mamei lor pentru ei. Cand eram copil imi doream din tot sufletul ca parintii sa fie fericiti. Asa am intarziat si eu in a ma gandi la fericirea mea. Ma gandeam la a lor, a altora, a mea nu exista, era ceva abstract. Acest spirit de sacrificiu este foarte vicios. Sper sa intelegem ca iubirea de sine nu este sinonimul egoismului. Cu cat intelegem mai repede cu atat e mai bine. Pentru toata lumea.

  3. Cred că e un caz fericit cel de care spui. Din experiență, pot să spun că majoritatea oamenilor care se sacrifică pentru ceilalți nu reușesc pe cont propriu o schimbare, câtă vreme lucrează programul din background, plantat din copilărie, care le spune că binele lor egal egoism, izolare, depreciere din partea celorlalți. Doar după ce se relevă în conștient acest program încetează să mai funcționeze și individul se poate elibera de tabu-urile conform cărora acționează.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s