Cine îmi trăiește viața?

Cu ceva ani în urmă am fost chemat să stau de vorbă cu o doamnă internată în reanimare. Nu ţin minte amănuntele strict medicale, pentru că sunt interesat de om şi nu de boală. Doamna avusese un accident urât de tot şi era în stare destul de gravă. Conştientă, cu creierul intact, dar nu putea vorbi. Trupul parcă fusese călcat de tren. Nu putea merge, avea şi sondă urinară. Motivul chemării mele? Doamna nu mai voia nimic. Şocul trecerii de la sănătos la bolnav grav fusese atât de mare că se blocase. Nu mai voia să mănânce, nu mai voia să răspundă prin mişcări ale capului, nu mai voia să relaţioneze, nu mai voia nimic. Voia să fie lăsată să moară.

Poate că abordarea mea nu a fost conform dogmelor:

-Doamnă, starea dumneavoastră e gravă. La acest moment vine altcineva şi vă mişcă în locul dumneavoastră corpul (adică gimnastică şi mobilizare pasivă). La acest moment altcineva are grijă de vezica dumneavoastră urinară, să nu se umple şi să vi se spargă-n burtă. La acest moment cineva are grijă de lichidele din corpul dumneavoastră şi vă umple la loc dacă nu beţi destul. Dacă veţi continua să refuzaţi mâncarea, cineva vă va face o gaură în stomac şi vă va da mâncarea pe acolo. Pentru că nu mai doriţi să vorbiţi şi să gândiţi, am fost adus eu, ca să vorbesc şi să gândesc în locul dumneavoastră. Şi asta din cauză că sunteţi într-un loc în care oamenii au grijă ca alţii să nu moară. Dar nimeni nu garantează ceva legat de funcţiile organismului care e ţinut cu orice preţ în viaţă.

Vedeţi, noi toţi ăştia de aici avem meseria să facem lucruri în locul altora. Le mişcăm corpurile în locul lor, le dăm să bea în locul lor, le dăm să mănânce în locul lor, gândim în locul lor, le curăţăm corpurile pe dinafară şi pe dinăuntru în locul lor, indiferent că e vorba de urină, fecale, puroaie, tumori, în locul lor le facem sângele să circule şi inima să bată şi plămânii să respire. Facem toate astea pentru că asta ne e meseria. Şi suntem foarte dornici să ne facem meseria. Aşa că pândim orice semn că cineva nu poate să facă oarece şi ne repezim să o facem în locul lui.

Doamnă, aici nu veţi muri, nu pentru că nu vreţi, ci pentru că nu veţi fi lăsată. Asta ne e meseria. Şi dacă nu doriţi să vă exercitaţi funcţiile organismului, nicio problemă. Se găsesc oameni care să o facă pentru dumneavoastră, şi primesc salariu pentru asta. Aşa că dacă doriţi să renunţaţi la corpul dumneavoastră, aşa paradit cum e, e ok, avem oameni aici care fac toate astea şi sunt bucuroşi să o facă în locul dumneavoastră… Aveți control minim asupra corpului dumneavoastră. Vreți să renunțați complet?

A doua zi m-a întrebat doctoriţa din reanimare care mă chemase: Ce i-ai spus de a început să mănânce? Păi, nimic special. Am întrebat-o al cui vrea să fie corpul ei…

Ieri am văzut pe feisbuc nişte laicuri la o firmă care oferă servicii. Oamenii ăia se oferă ca, în schimbul unor bani, să se ducă să îţi ia copilul de la şcoală, să ţi-l ducă la tenis, să ţi-l ia de acolo, să îl ducă pe tata la spital la analize, să îţi plătească facturile. Să facă lucruri pentru tine şi în locul tău. Cred că dacă îi plăteşti, angajează un om şi să se ducă la teatru sau la film în locul tău. Sau la pescuit. Sau cu placa pe zăpadă. Sau în patul conjugal.

Nu m-am mirat că există asemenea firme care oferă asemenea servicii. M-am mirat cu bale la colţul gurii de câte laicuri şi şeruri are o chestie de-asta. Oamenii par cu adevărat bucuroşi că există cineva care face, contra cost, o grămadă de lucruri în locul lor. Mai ales că sunt neplăcute. Ce poate fi plăcut să îţi iei copilul de la şcoală şi să stai cu el acasă? Sau să îţi iei tatăl şi să îl duci la analize? Sau să stai la coadă să îţi plăteşti facturile? Sau să te duci la teatru sau la film? Sau, dacă îmi e permisă expresia, să îţi îndeplineşti datoriile conjugale? Pentru toate astea, există oameni care le fac. Pe bani.

Bine, bine, şi dacă eu îi plătesc pe ăştia să facă astea în locul meu, eu rămân cu timp. Îmi cumpăr timp de la ei. Şi ce fac cu timpul? Stau să citesc? Nu, nici vorbă. Mă duc la femei sau la cârciumă? Nici pomeneală. Mă duc la plajă? Nu. Mă duc la pescuit? Aiurea. Mă duc pe munţi să mă dau cu placa? Nope.

Atunci ce fac cu timpul în care alţii fac lucrurile pe care le aveam eu de făcut? Păi muncesc, să fac bani, să plătesc pe alţii care îmi trăiesc mie viaţa. Asta e bisnisul lor, trăiesc viețile altora în orele de program. Pentru că viaţa unui om e (printre altele) cu dus copil la şcoală şi luat de acolo, cu mers cu tata la analize, cu plătit de facturi, cu multe altele care nu implică serviciul sau bisnisul..

La sfârşit va veni întrebarea: Omule, cum ţi-ai trăit viaţa?

Răspuns: Am muncit, am făcut bani mulţi şi am plătit bani mai puţini altora să-mi trăiască viaţa, iar eu am rămas cu restul de bani.

Om bun, ți s-a dat (doar) această viaţă. Cine ţi-o trăieşte?

13 gânduri despre „Cine îmi trăiește viața?

  1. Foarte faina pledoaria initiala. De retinut! Nu m-am gandit niciodata in acesti termeni la meseria de medic, dar cam asa e.
    La partea a doua…poti sa traiesti acele parti din viata pe care le delegi (pe bani) facand ceva ce ti se pare (mai) util atunci. Si ajuti si alti oameni sa traiasca, stimulezi economia!:)
    Dar ma rog, inteleg ca postarea se refera mai ales la situatii care intra in categoria „timpului de calitate”, de tipul celui petrecut cu familia.

  2. Nu știu ce poate fi considerat (mai) util într-o viață. Adică a consolida relația cu copilul fiind acolo când pleacă de la școală e mai puțin util? A fi lângă un părinte când are nevoie de cineva apropiat e mai puțin util? Poate e mai util să muncești pentru altul în timpul ăsta? Sau poate muncești pentru tine, să ai bani să îi dai copilului și părintelui pentru analize? Când îți faci vânt cu un evantai, vrei să faci vânt cu tot evantaiul, sau doar cu o parte? Când îți trăiești viața, vrei să ai parte doar de lucrurile utile?

  3. Eu cred ca e important sa faci ceea ce sti mai bine,si sa-i ajuti pe cei care au nevoie de tine!

  4. educatia este un dresaj care ne transforma in niste personaje, dupa 25-30 de ani parca vrem sa iesim din personaj, eul meu fiind prizonier inauntru. numai ca nu am curaj sau sunt dependent de rolurile pe care le joc .
    i-ati spus vorbe foarte potrivite acelei femei. eu la randu-mi zgaltai uneori oamenii si le spun ca daca nu mor , barem sa traiasca. moartea e un proces care poate dura si 20 de ani. si da, stiu, avem toti nevoie sa ne traim vietile. si da imi pasa si de altii pentru ca suntem legati fie si numai de aerul pe care inl respiram, apa pe care o bem cu tot ce tine ea minte .

  5. apreciez ca dumneata doctore chiar ai vazut acea femeie. in acel sens al lui a vedea care conteaza in situatia ei. felicitari !

  6. Multumesc pentru aprecieri. Câteodată îmi iese și mie… altădată nu…vine cu experiența să găsești dintr-o privire mărimea de haină care vine bine omului din fața ta…

  7. Citind, mi-am adus aminte de o povestioară redată de Jean Claude Carriere în ”Cercul Mincinoșilor”, e genială:
    ”O poveste din zilele noastre — era istorisită adesea in Statele Unite, prin anii 70 — reia in chip dibaci o temă străveche pe care o dezvoltă adaptand-o timpului in care trăim.
    Doi prieteni, care nu s-au văzut din liceu, se intalnesc intr-o bună zi. Unul este profesor de literatură la o şcoală modestă, celălalt a reuşit minunat in afaceri.
    — Trebuie neapărat să-mi faci o vizită acasă, spune cel de-al doilea. Uite ce maşină am! Şi-i arată un Rolls-Royce nou-nouţ şi strălucitor. Se apropie un şofer cu cascheta in mană.
    — E şoferul meu, spune bogatul. Urcă.
    Cei doi prieteni se aşază pe bancheta din spate a superbei maşini. După cateva clipe ajung in faţa unei porţi inalte de fier forjat, care se deschide automat.
    — Asta este parcul meu. Iar ăştia sunt copacii mei. Priveşte! Profesorul se uită in jur, fermecat, in timp ce maşina alunecă uşor pe aleile unei proprietăţi imense.
    — Terenul meu de tenis şi terenul meu de golf. Iar dincolo, caii mei.
    Maşina se opreşte in sfarşit in faţa intrării monumentale a unei case in stil victorian. Un servitor se repede să-şi intampine stăpanul, care coboară zicandu-i colegului său:
    — Iată casa mea. Trandafirii mei. Gazonul meu. Piscinele mele. Garajele mele.
    Cei doi intră in casă, iar omul de afaceri continuă:
    — Holul meu, scările mele. Tabloul meu de Chagall, tabloul meu de Renoir. Colecţia mea de porţelanuri. Covoarele mele.
    II duce apoi pe profesor intr-o incăpere imensă unde se află biblioteca, plină de cărţi rare, cu legături luxoase.
    — Biblioteca mea, incunabulele mele, obiectele mele de marochin din secolul al XVII-lea, manuscrisele mele cu miniaturi.
    Trec astfel prin toate incăperile de la parter, apoi urcă la etajul intai, să continue vizita.
    — Tapiseriile mele, desenele mele de maeştri italieni… Bogatul pune mana pe clanţa unei uşi, zicand:
    — Camera mea.
    Deschide uşa. inăuntru, intr-un pat răvăşit, se află un bărbat şi o femeie care fac dragoste. Se desprind indată din imbrăţişare, in vreme ce omul de afaceri, uşor incurcat, ii spune fostului său coleg:
    — Soţia mea…
    Apoi, arătand spre bărbatul in pielea goală din aşternut, adaugă:
    — Iar ăsta sunt eu.”

  8. Salutare! Ce spui tu, este foarte frumos, conteaza din ce unghi privesti. Sa fie sa ne bucuram de cei care vor sa isi vanda viata, sau fragmente din ea, pe niste lei: asta reprezinta o oportunitate grozava pentru ceilalti, „prestatorii de servicii” sa traiasca putin mai mult decat doar viata lor!
    Chiar cred ca este o idee minunata!
    Cu ajutorul cuiva, s-ar putea sa il cunosti, am inceput din nou sa inteleg, sa simt, si sa actionez pasiv: boul trebuie lasat sa fie bou! Nu va putea fi armasar niciodata!(bineinteles, nu se aplica la situatia din prima parte a articolului, sau la un alt act medical)

  9. Eventual nu ar putea să fie taur, Cătălin. Că armăsar chiar nu poate, că sunt specii cam diferite. Și ideea nu e să îl scoți din starea de bou cu orice preț, ci doar să încerci să îi scoți capul din iesle. Dar, cum spuneam deunăzi: Nu există nicio șansă să dai o friptură unei vaci și să o digere, pentru simplul fapt că nu poate, nu are sistemul digestiv adecvat. Nu că nu dorește, dar nu poate. Poți să o tai bucățele, poți să o pasezi, poți să pui și cartofi prăjiți sau muștar peste. Nu se poate.

  10. Viata ne este oferita de Dumnezeu doar o singura data … Insa noi pierdem sansa de a o trai frumos !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s