Cum te vezi tu pe tine, sănătos sau bolnav?

Cum unii care mă cunosc destul de personal știu, nu știu cum e să fii sănătos. Sunt născut bolnav, am aflat de mic asta, am conștiința bolii mele, am crescut așa, trăiesc așa și voi muri așa (măcar atâta mângâiere să am, că nu mor sănătos, să îmi pară rău). Pentru mine, darul sănătății e inaccesibil și de aia, când aflu că cineva e sănătos, mă bucur poate mai mult decât acea persoană. Mă obsedează însă și un desen văzut recent, în care unul în cârje oferă pomană unuia cu două picioare care cerșește, dovadă că nu ești bolnav când zice doctorul, ci când tu te simți așa. 

Are o gură de om încăpățânat. Gură de om care o ține pe-a lui, care se definește prin ce gândește și doar prin asta, de om care nu renunță la punctul de vedere, care moare cu dreptatea lui de gât. Se uită la mine nu încruntată pe de-a-ntregul, dar destul cât să îmi spună: degeaba rânjești la mine, nu o să mă faci doar cu atât să mă simt mai bine.

Se simte rău. Nu e prea definit răul ăsta, dar nu e în apele ei. De când? Păi de vreo doișpe ani. Ce să se fi întâmplat atunci? Păi a avut o operație la fiere. I-au scos-o. De atunci are stări de rău de la stomac și i s-a spus că are colon iritabil. Tot timpul diaree, tot timpul are arsuri în capul pieptului. Se simte rău tot timpul.

Câți ani avea atunci când i-au scos fierea? Păi aproape 50. Și până atunci? Îmi răspunde cu mândrie nedisimulată, cu un gest al mâinii care face cât o declarație OMS: nimic! Până la vârsta aia am fost absolut sănătoasă. Nici o pastilă nu am luat până atunci. Nu am știut nici durere de cap ce e aia. Când eram copilă mi-au scos apendicele, dar aveam vreo 8 ani. Nimic altceva.

Momentul hopa!… Și cum a fost operația, a avut timp să se pregătească? Păi nu, a fost în urgență, acum o durea, acum n-o mai durea, dar avea o tăietură pe burtă și un cataroi într-un borcan pe noptieră lângă ea. Adică nu a avut timp să se obișnuiască? Vreau să zic, cu gândul că nu mai e sănătoasă, că are nevoie de operație pentru o boală a corpului… corp care a trădat-o după atâta timp de serviciu credincios. Da, nu a avut timp.

În capul meu, procesul automat de recunoaștere a traumei și de reconstituire a scenariului e în curs. A trăit ca om sănătos, doar așa s-a văzut toată viața, nici prin gând nu i-a trecut că va fi vreodată bolnavă. Când s-a trezit în postura aia, nu a avut timp nici măcar să clipească. Brusc a devenit inversul a ce știa că e. Adică bolnavă. Și s-a blocat. E ridicată pe picioarele din spate și refuză să meargă mai departe în viață, pentru că nu e viața ei. De 12 ani trăiește într-o viață pe care o refuză.

A luat tratament de la psihiatrie. Acum vreo 10 ani a început, a făcut vreo 6 ani. WTF? 6 ani? Da. Și cum a fost? Păi, ceva mai bine. Bine de tot, ca înainte de operație? Aaa, nu…

Păi normal, că dacă iei medicamente, ești bolnav, nu? O aprobare ezitantă din cap: uite ce chestie, cu cât iau medicamente, cu atât nu mă fac bine, ci mi se întărește statutul de bolnav, nu mă gândisem la asta.

Și acum? Păi, a zis domnul doctor că la burtă nu are nimic, o să facă și colonoscopie și endoscopie, dar doctorul a zis că nu crede să fie ceva, de aia a trimis-o la mine. Și de la mine ce vrea? Păi, dacă a trimis-o doctorul…

În cele din urmă, la plecare, femeia era ceva mai destinsă la față, parcă și gura nu mai era așa de încăpățânată. Nu spun cum am făcut, secretele meseriei și ale mele. Atât: am pus aceeași întrebare de vreo douăjde ori. Întrebarea a fost: cum te vezi tu pe tine, sănătoasă sau bolnavă?

Anunțuri

6 gânduri despre „Cum te vezi tu pe tine, sănătos sau bolnav?

  1. Personal nu cred sa existe om trecut de anumita varsta (sa zicem 30)- perfect sanatos. Daca ma gandesc bine, termenul este de clinic aparent sanatos- termen care lasa loc de intors si pentru o caruta cu caii ei cu tot.
    In fapt, viata in sine este o boala de care toti ne vinecam in cele din urma. Sau decesul este o boala incurabila. Depinde cum privesti.

  2. Extrem de interesantă postarea dumneavoastră, domnule doctor!
    Nu neg că am avut și eu în urmă cu ceva timp un sentiment similar. În urmă cu ~ 2 ani am contactat o viroză urâtă care nu mi-a dat pace zile bune. Slăbit, nemâncat, fără chef de nimic și fără absolut nicio putere mă târâiam de la o zi la alta. Gardă pe zi și pe seară m-am pus într-o cameră în pat la spital și am adormit. Noroc că a trecut o asistentă prin zonă m-a văzut și s-a impacientat: ud leoarcă, 2 plapumi pe mine, febră îngrijorătoare, în pragul delirului. După ce m-am perfuzat cu una, alta mi-am revenit cât de cât. Îmi aduc aminte că era în pragul sărbătorilor de iarnă. Ajuns acasă din rău în mai rău. Ca prins vis îmi amintesc soția care era înspăimântată de mine lipit de caloriferul dat la maxim, tremurând din toți rărunchi și nu tocmai conștient…..copiii plângeau care mai de care. Aici am fost în mare dilemă: nu eram în stare să conduc, salvarea știm cum vine, în taxi mi-a fost frică să mă urc de teama că mi se face rău și ajung în primul șanț, soția trebuia să stea cu copii. Am sunat un prieten/coleg…..telefonul închis…în final am dat de el pe telefonul soției lui și a venit, m-a luat și la spital.
    Momentele alea nu am să le uit toată viața: eu sunt tânăr, sunt sănătos, totul e ok……îmi spuneam până atunci.
    Recunosc că după acest episod am revenit destul de greu la „status-ul” de sănătos…..după 1.001 de analize…n-a fost ușor!
    Cel mai greu mi-a fost că, așa cum sunt obișnuit să ajut lumea din jurul meu cu orice problemă, atunci când am avut nevoie nu m-am putut ajuta pe mine care eram ca și o legumă plus sentimentul de vinovăție (pe care încă îl păstrez) față de familia pe care am înspăimântat-o groaznic.
    Felicitări pentru postare, domnule doctor!

  3. Domnule doctor (ce-mi place mie ca ne adresam aici unul altuia atat de protocolar) poate nu o sa credeti, dar doctorul care a trimis-o pe femeia aceea la mine e chiar doctorul Stoian, nu stiu daca il stiti, e unul care stie ca omul mai e si altceva decat organe (ma rog, macar unii dintre noi) si care mai are si incredere in mine si in flair-ul meu, dar si care are multa ingaduinta pentru zilele mele proaste. Multumesc!

  4. Din respect pentru ceea ce faceti pe acest blog si in mod special pentru ceea ce faceti in general in viata de la spital de zi cu zi am ales această formula „protocolara” de adresare, domnule doctor.
    Nu pot decat sa ma bucur cand vad ca o colaborare a noastra a dus la mai mult decat cura unui pacient si ca putem fiecare invata ceva cu ajutorul lucrurilor expuse de dumneavoastra.
    Cat despre zilele proaste toti le-am avut si cu siguranta o sa le avem…..eu personal incerc, in astfel de zile ale mele, sa nu stric ziua si celor din jur.
    Multumim si felicitari pentru ceea ce faceti, domnule doctor!
    Este extrem de interesant ca fiecare noua postare a dumneavoastra atrage in grupul meu de prieteni telefoane in care ne anuntam ca s-a postat si discutii extrem de interesante pe tema respectiva.

  5. La articolul dvs., as vrea sa raspund tot printr-o experienta din familia mea.
    Nu stiu de cat timp aceasta fata intrase in familia noastra, 3-4 ani probabil, perioada in care nu ne-am intalnit mai des de 3 ori si am schimbat cateva fraze politicoase, pana la momentul cand, la varsta de 30 ani, a fost diagnosticata cu un cancer rectal, cu metastaze hepatice de la debut si cu montarea unei colostomii definitive. Si, iata-ne, pe neasteptate, 2 persoane (aparent straine) de aceeasi varsta puse, de conjunctura, in centrul familiei, in roluri diferite: ea – in rolul de pacient, eu – in rolul de medic indrumator (nu curant), atat al ei, cat si al intregii familii. Eu, din “copilul alintat” al familei am preluat rolul de “adultul familiei”, ea a devenit “copilul alintat” al familiei. Iar rolul acesta nu l-a obtinut prin natura diagnosticului, ci prin modul in care a dominat boala pe toata evolutia ei. Eu, de-a lungul celor 4 ani, am pendulat continuu intre roluri de: indrumator medical, ingrijitor sau prieten, fara a ma adapta cu adevarat la niciunul dintre acestea. Ea a primit totul cu deosebita naturalete, fara a se vaita, fara a-si plange de mila, fara a varsa o lacrima. Mai mult, a reusit sa adune in jurul sau intreaga familie, sa o umple cu optimism, cu pofta de viata, cu umorul si naturaletea ei. Nu imi mai vazusem familia atat de unita din copilarie; nu am vazut-o pe mama niciodata bucurandu-se mai mult pentru un cadou ( a primit de la ea, o cafetiera in ziua de Craciun). Pentru ea, sotul ei era cel mai bun sot din lume, socrii erau parintii ei cei mai buni, unchii ei erau parintii mei. In cei patru ani, ne-a invatat ce norocosi suntem ca ne avem unii pe altii, ne-a invatat sa ne bucuram de fiecare zi, ne-a readus impreuna. In ultimele 2 saptamani de viata, cele mai grele saptamani de boala, oricat de slabita era, facea un efort considerabil de a se ridica din pat si de a parcurge, de fiecare data, cei 3-4 m pana la baie, refuzand sa se lase dominata de boala. Si astfel s-a si stins din viata, cu demnitate si in tacere. Din punctule meu de vedere, ea a fost si, probabil, va ramane mult timp, cel mai sanatos membru al familiei mele.

  6. Imi cer scuze, nu am vrut sa semnez Anonim, dar nu am stiut sa ma loghez. Ma semnez acum. Anda Ciuhu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s