Notele din acest articol sunt scrise după ce l-am văzut pe Alfie Kohn, invitat la emisiunea lui Cătălin Ștefănescu, Garantat 100%, aici.
Întâi să zic ceva de Alfie. Zicea un shrink, Bob Wendt, de la care multe am învățat: Știți de ce facem noi meseria asta? Credeți cumva că o facem ca să vindecăm oameni? Nu, nici vorbă, o facem să ne vindecam pe noi. În primele 25 de minute cu Cătălin (jos pălăria pentru toate pe care le face, inclusiv cum a reușit să dea viață interviului ăsta, mă făcea să râd când îl vedeam cum râde în fața lui Alfie – chiar seamănă puțin cu personajul, nu?) a scos mâinile de sub masă doar ca să dea două dosuri de palmă și trei palme jap-jap-jap prin aer. Știu eu ce o însemna asta?
Cam doar atunci a părut mai animat, în rest părea destul de împăiat, deși Cătălin făcea totul să îl animeze (sau reanimeze?…) Evident, nu știu nimic despre el ca persoană, habar n-am de copilăria lui. Când însa vii și dai prin aer cu palma și în rest stai îmbălsămat cu picioarele lipite, nici măcar o secundă în largul tău… Singura dată când a fost în largul lui a fost când s-a aplecat în față, vorbind cu un copil imaginar și spunându-i că rău a făcut că i-a dat brânci altuia pe scări. Atunci a fost și el plin de viață, presupun că sesiunile de terapie, dacă le face, sunt destul de intense. Ca și încărcătură afectivă mi s-a parut constipat rău, de-ăla care se abține cât ce poate, și cred că la fel face și în terapie, nu se prea pune la bătaie.
Ultima chestie legată de el: e atât de îndoctrinat în corectitudinea politică, încât de fiecare dată se referea la un copil ca ”her” sau ”she”. Adică, schimbăm noi paradigma, dar nici chiar așa, să nu mai fim corecți politic…
Acum, ideile mele despre temă.
Iubirea necondiționată este, zic eu, o utopie. Ceea ce este descris de Alfie (hai măi, că seamănă puțin cu ăla din serial) este un tip de comportament care este prezent la primate în mod absolut obișnuit. Puiul de cimpanzeu știe că, indiferent de ce face, mama o să îl ia în brațe, o să îi dea țâță și o să îl purice. Chiar dacă o să se ducă la alte femele, chiar dacă o să mănânce banane fermentate și o să vina rangă de beat din copacul vecin, chiar dacă o să dea cu puiul vecinei de cracă de pământ, mama o să îl primeasca la fel ca și cum ar fi venit cu premiul Nobel în spinare. Nu o să-i facă morală. Nu o să-l pună la colț. Nu o să-i spună să meargă pe craca lui. Nu o să îl plesnească jap-jap-jap, cum au pățit unii de la tații lor… Adică: acceptare necondiționată. Doar acceptare! Dacă mergem de zicem că maimuțele sunt capabile de iubire în sensul în care o înțelegem noi, atunci da, e iubire necondiționată. Dar doar dacă… Eu nu sunt dispus să accept ca om și seamăn al meu o ființă care nu are lobii frontali măcar la nivelul unuia care ia o găleată dintr-un camion și apoi votează culoarea găleții (deși cam și asta seamană a dresură, ceva cu asocieri și reflexe condiționate, parcă?).
Alfie descrie părintele ideal. Adică descrie mama cimpanzeu, care nu are nimic de făcut toată ziua, în afară de contactele sociale cu comunitatea de 10-20 de semeni de-ai ei, fără serviciu, gospodărie, soț, impozite, dedicată sută la sută copilului (unul singur și ăla mic, restul au crescut și își văd singuri de treaba lor). Normal că îi arde de cooperat cu copilul, normal că e disponibilă tot timpul, că altceva nu are de făcut. Toate disponibilitățile ei fizice și emoționale merg spre copil. Societatea cimpanzeilor e simplă, are reguli puține.
Alfie îmi cere să fiu părintele ideal, să nu mai conteze nimic în afara copilului și a iubirii necondiționate. Unde e serviciul meu? Unde e rata la bancă? Unde e șeful meu care mă la icre? Unde e colegul care mă sapă? Unde e partenerul de viață care uneori mă enervează/cicălește/sabotează/neglijează/agresează/face să nu îmi placă de mine/el/ea?
Nu pot să fiu părintele ideal, așa cum mă vrea Alfie. Nu pot să fac abstracție de toți ăștia pomeniți mai sus. Am mai multe probleme decât un cimpanzeu. Trăiesc într-o societate mult mai complexă, iar copilul meu are lobi frontali, adaptați pentru lumea noastră, așa că și nevoile lui (deși e o ea, scriu ”el” ca să mă opun corectitudinii politice, na!) sunt mult mai diverse decât ale puiului de maimuță. În plus, ar fi singura cu părinți ideali la școală și ar fi de râsul colegilor.
Lucrul cel mai important, zic eu, atins cumva și de omul nostru, este că am și o familie din care mă trag. Cimpanzeii știu cine le e mamă, tatăl semper incertus, ca și la noi, dar nu au o familie cum o definim noi, poate pentru că nu știu nici acum să facă focul.
Așa că noi avem, fiecare din noi, moștenirile noastre din familiile de origine. Acolo am învățat de mici cum să fim ca să placem celor din jur, să fim acceptați. Acolo am învățat că, dacă nu facem cum ni se spune, mama/tata/bunica/altcineva nu ne mai place.
De ce nu ne mai place? Aici începe mintea umană. Cu întrebarea asta. Oamenii mă urăsc atunci când le pun întrebarea asta. Ar vrea orice altă întrebare. ”De ce?” îl face om pe om. Îl desparte de maimuță, pentru care toate sunt un dat.
Istorioară (unii care mă cunosc ar zice: aha, uite că începe cu poveștile lui!)
Un băiat de un an și ceva află de la mama că bunica lui va veni să îl vadă după masă. Lucru obișnuit, bunica vine la câteva zile de obicei. Din motive independente de el, copilul nu doarme la prânz. Tot din motive independente (dar altele), bunica nu mai vine să îl vadă. Seara băiatul întreabă: Bunica? (suntem la vârsta cuvântului-propoziție) Mama îi spune neutru, constatator: Nu, bunica nu mai vine azi. Băiatul stă puțin și întreabă apoi: Nani? (adică: e din cauză că eu nu am făcut nani la prânz? Nu mă place că nu am făcut nani și de aia nu mai vine?)
Cam așa funcționează mintea copilului mic, așa învață el că mama/tata/bunica îl plac sau nu. Când cineva dispare de lângă el, acel/acea cineva nu îl mai place. Puiul de cimpanzeu stă lipit (la propriu) de maică-sa în primul an de viață. Non-stop. Când se trezește, ea e fix acolo (ce are de făcut, nu?). Când puiul de om se trezește, de multe ori maică-sa nu e fix acolo. Poate face laptele. Poate spală. Poate calcă. Poate scrie/citește un blog sau socializează pe net. Oricum, până îl aude și vine, copilul e singur. În secundele alea, el (iar sunt incorect politic) e singur, părăsit. De ce? Ce a făcut, ce păcate, ce fapte groaznice a comis că a rămas singur?
Cam așa. Și atunci, copilul trebuie să se facă plăcut, ca să nu mai fie părăsit. Și trebuie să facă ce i se spune, ca să fie plăcut. Și ce i se spune este și verbal, și mai ales nonverbal. Și învață (de bunăvoie, prin puterea exemplului, încercare și eșec, cicăleală sau jap-jap-jap) că în familia lui așa se fac lucrurile și nu altminteri. Și dacă vrea să fie plăcut, să facă bine să le facă așa, și nu altminteri.
Așa apare loialitatea: fii în parametrii tribului și ai loc printre noi, în ordinea ierarhiei. Calcă pe bec, produ haos și ți-ai asigurat un exil, unde vei fi singur, nimeni să te apere și să te bage în seamă (ce zicea în emisiune Cătălin – treci în camera ta!) Așa, cred, au apărut primele grupuri de oameni, care se deosebeau de maimuțe pentru că au înțeles valoarea loialității față de grup.
Despre cum vede copilul actele părintelui cred că o să scriu altă dată. Multe de vorbit despre nedreptăți și datorii.
Total de acord cu opinia lui Alfie despre temele de la școală. Echivalentul instrucției imbecile din armată. În ambele cazuri, subiectul nu are voie să aibă timp să gândească pe cont propriu, să fie outside the box, că îi vin prostii în cap. Cu cât înveți mai multe, cu atât uiți mai multe și știi mai puține. Ca și instrucția, temele împuținează dimensiunile. Soldatul nu mai e om, ci mecanism de alergat, târât pe câmp, pușcat cu pușca. Copilul se definește doar prin școală, prin performanțe și timpul acordat temelor, în loc să se definească prin joc, singurul mod corect de a exista la vârsta lui.
Poienita lu' Ene 
” Iubirea neconditionata este o utopie”. Poate, dar daca un singur moment din viata ta ai simtit si ai stiut ce inseamna iubirea neconditionata (sa fiu eu singura norocoasa? nu cred), atunci ea exista si, mai mult, se poate accesa.
Mama cimpanzeu, contrar la ce cred semenii nostrii umani, are mult de lucru, si greu, la limita supravietuirii. Diferenta este , asa cum zici, ca ea nu complica lucrurile si nu o face pentru ca, spre deosebire de noi, ea traieste numai in momentul prezent. „Dumnezeu iti da numai cat poti duce”, de aceea, cred, putem face fata conditiilor date cu inzestrarile pe care le avem. Universul nu este ilogic.
Loialitate in grupurile de animale este mai puternica de cele mai multe ori fata de cea din grupurile umane.La animale este un lucru firesc de care depinde supravietuirea lor. Si asa se poarta si cu noi, oamenii. Pe un animal nu-l intereseaza daca tu omul esti director, daca sti cinci limbi staine sau daca ai o masina tare. Pe el il intereseaza relatia ta cu el si ce-i aduce aceasta relatie in acel moment. Putem face noi oamenii asta? Eu zic ca asta este iubire neconditionata.. E simplu. Sau nu ?
Vivien
Eu zic da. Exista iubire neconditionata, dar nu mereu. Cred cu tarie ca noi, oamenii, avem ceva mai multa complexitate psihica fata de o maimuta, iar atasamentul fata de o persoana imbraca forme variate si ajustabile in timp, Cred ca lobii nostri frontali sunt de vina pentru asta, pentru ca oamenii evolueaza infinit mai mult decat animalele de-a lungul vietii. Ele sunt capabile de iubire neconditionata mereu fata de produsii de conceptie, pentru ca nici adultul nascator, nici puiul nascut, nu evolueaza emotional prea mult. Relatia mea cu copilul meu a evoluat de-a lungul timpului, pentru ca fiecare dintre noi a avut niste asteptari de la celalalt, iar asteptarile astea au evoluat in timp. Important este ca avem grija amandoi sa ne actualizam asteptarile si sa le comunicam.
Bineanteles ca oamenii sunt mai evoluati si se pot transforma mai usor psihic, emotional, spiritual fata de restul animalelor! Ralatiile dintre animale si , mai mult, relatia om- animal ne poate invata cum sa traim, noi oamenii, in momentul prezent, cum sa nu opunem rezistenta curgerii vietii, cum sa traim simplu in inima. Asta numesc eu iubire neconditionata. Sigur, toate astea le putem invata si altfel, in orice fel.
Cred ca trebuie sa pornim de la definirea conceptelor. Adica ce inseamna iubire? (acum, cand scriu, imi dau seama cat de inutil e demersul definirii in cuvinte).
Daca luam o pisica si pe proprietarul ei (avantajul stiutorului de informatii, ce vrei) evident ca o iubeste, ca doar de aia o tine, nu? Si daca pisica face o porcarie intr-un colt, sau il composteaza cu ghearele sau coltii, sau orice altceva nesuferit, si el se supara macar pe moment pe ea, putem spune ca nu o mai iubeste? Maine poate nici nu o sa isi mai aduca aminte si poate ca nici supararea actuala nu va mai parea atat de acuta.
Din punctul de vedere al pisicii se vede ca proprietatea ei, omul, o iubeste si ii da de mancare si o ingrijeste si brusc tipa la ea si eventual o si pocneste pentru ca ea a facut ce a vrut ea. Dupa care peste un timp revine iar la iubire si ingrijire si adorare (repet, din punctul de vedere al pisicii – de aia egiptenii aveau pisici ca zei, si nu caini).
OK, ce sa inteleaga pisica? Ma iubeste sau nu ma iubeste? Normal, neconditionat, ca de aici am pornit? Pai, cum fac ceva ce imi place ma iubeste (adica ma pun si torc la el in brate), iar cand fac ceva ce imi place (pipi in colt, catararea pe perdea fara siguranta uau ce tare) nu ma iubeste. Daca as fi pisica, tare bulversat as fi…
Ce facem noi aici e un joc al mintii iar acesta iubire neconditionata e dincolo de minte si, asa cum zici tu, nu poate fi definita in cuvinte.
Corect. Si eu zic la fel. Dar nu mi-ai spus ce parere ai despre ce spune Alfie in interviu. Opiniile mele sunt mai mult decat discutabile, mai ales ca sunt destul de spartan in educarea copilului. Dar Alfie, care pare sa fie la capatul opus al spectrului, cum ti se pare? Acorda o juma de ora interviului si da-mi un feedback, te rog.
Aici la noi la ferma avem un net tare slab si nu pot sa vad interviul dar cand voi avea ocazia sa-l vad am sa-ti dau un feedback.